Cel de-al cincilea val de lărgire a Uninunii Europene se dovedeşte a fi şi cel mai dificil şi mai controversat. România şi Bulgaria, de la graniţa estică a Uninunii, au avut de parcurs cel mai monitorizat proces de aderare. Şi cel mai server, în acelaşi timp. Practic, în nici unul dintre cazurile precedente, lupa supravegherii nu s-a fixat cu atâta ostentaţie aproape asupra fiecărui amănunt, iar termenele nu au fost atât de elastice şi de nesigure.

Până şi acest 1 ianuarie 2007 a fost obţinut in extremis şi printr-un major efort diplomatic depus de precedenta guvernare, fiind introdus în rezoluţiile UE practic în ultimul moment.

Cel mai comod şi mai la îndemână ar fi să cădem în plasa autovictimizării şi să găsim motivaţii exterioare. Ca de pildă, ostilitatea de natură religioasă, noi şi bulgarii fiind singurele naţiuni ortodoxe ale Uniunii, o credinţă mai degrabă specifică răsăritului decât apusului.

Sau poate antipatia constantă pe care au determinat-o „trădările” istorice ale aliatului german, cel care are acum poziţia cea mai importantă şi poate influenţa orice decizie.

Chiar dacă rezidă un sâmbure de adevăr în aceste motivaţii, cred cu tărie că dacă cineva este responsabil pentru mersul nostru poticnit spre Uniune, atunci acesta nu poate fi decât Guvernul României. Sau guvernele României care au lucrat pentru acest scop cu mai multă sau mai puţină tragere de inimă, cu mai multă sau mai puţină competenţă. Nu poate fi făcută răspunzătoare Uniunea de întârzierile repetate în aplicările unei măsuri, de pierderea vremii cu alte lucruri, fără nici o legatură cu eforturile de aderare, de bătăliile politice sterile în condiţii de crize succesive profunde şi cu urmări importante.

Paradoxal este faptul că pe măsură ce termenele s-au apropiat, entuziasmul cu care s-a purces la îndeplinirea condiţiilor a scăzut mereu, până la pericolul amânări