Traian Grangea - Vicepresedintele Partidei Rromilor pe judetul Sibiu, bulibasa tiganilor caldarari din Porumbacu de Jos.

"Sunteti mandri ca sunteti romani? Si noi suntem mandri ca suntem tigani"

In vremea copilariei mele, caldararii isi asezau tabara, in fiecare vara, in livada de pruni a satului, la cativa metri de troita de la fantana. Cortul cel mai aratos era, desigur, al bulibasei. De cum se lumina de ziua, din el ieseau cei mai multi copii. Veneau la noi dupa lapte si malai. Aveau o intelegere cu mama: in schimbul culegerii prunelor, primeau de-ale gurii; in schimbul repararii ibricelor si a cazanului de arama, mesterii satrei se alegeau cu cate o damigeana de vin sau de tuica. Unul dintre baieti ii spunea mamei "nasa". Ea il botezase, asa cum si alte vecine botezau cate un copil de tigan in fiecare vara, cand carutele cu coviltir se opreau in satul nostru. La plecare, in septembrie, mama ii facea "finului" un malai in test si-i dadea un castron cu jumari, sa aiba ce manca pe drumul lung luat in copitele cailor. Spuneau ca-si vor petrece iarna tot in cort, dar in satele "de bastina", din jurul Sibiului si Fagarasului. Tot acolo traiesc si astazi, dar in case de caramida, inconjurate de ograzi si gradini. Nomazii de odinioara au devenit sedentari, asezandu-se unde au gasit mai multa intelegere printre romani, unde au primit ceva pamant si unde au gasit un sprijin cat de mic la primarie. Imaginea lor, mai ales negativa, a fost mediatizata la maximum dupa 89, dar adevarata viata a tiganilor corturari inseamna cu mult mai mult decat bataile cu cutite, furturile si refuzul de-a invata. Mai ales in Ardeal, acolo unde tiganii, la fel ca romanii, au beneficiat de influenta civilizatoare saseasca, ei au devenit tarani in adevaratul sens al cuvantului. Lucreaza pamantul, cresc vite si cai. Frumosi si curati, mandri de traditia lor, pe care o pastre