Bucuriile pe care ni le ofera aceste bijuterii de suflet acopera cu prisosinta efortul salvarii lor din strada.
Toamna. O zi de octombrie ne chinuia cu vant salbatic si ploaia rece nu contenea. Sotul meu venise sa ma ia cu masina de la serviciu. Geamurile se aburisera. Ma apropiam incet, mirata de faptul ca el se mutase pe scaunul din dreapta tinand in brate ceva care se misca. Am deschis portiera si... in fata ochilor aveam un catel soricar! "E al meu?", am intrebat nebuna de fericire. "Da, e a ta, o cheama Betty, e fetita..." Am luat-o in brate si am strans-o la piept. M-a lins pana ce mi-a intins tot fardul pe fata apoi, obosita, s-a refugiat in haina mea, pe maneca, eu fiind nevoita sa conduc intr-o pozitie incomoda, numai pentru a nu deranja sufletelul care tocmai venise in viata noastra. Pe drum, am aflat ca Beta (am rebotezat-o) ramasese in strada. Apartinuse unei eleve care statea in gazda, aceasta si-a schimbat adresa si noul proprietar nu primea animale in casa. Soarta a facut ca sotul meu sa intrebe un prieten veterinar daca nu are un caine "mic si fara par" (fara sa stiu eu, doar imi pregatea un cadou, nu?), iar acesta i-a spus ca tocmai are un Teckel ramas fara stapan.
De atunci Beta, zisa Betulina, Nasote, Printesa, Bubu, ne desfata cu dragostea ei, ne ofera splendide vacante la mare, unde toata lumea priveste craterele imense sapate de ea in nisip, impreuna cu copiii aflati pe plaja, care ne cauta in fiecare dimineata, ca sa se instaleze cu jucarii, parinti si colace, langa ea. Vacantele in Ardeal sunt un deliciu. Beta topaie printre mielusei, latra vacile si se comporta ca un ciobanesc, adulmeca vantul, traverseaza paraiele in maniera "plici", executa adevarate lucrari de excavatie pe urmele cartitelor, asa cum numai un soricar stie sa faca, face plaja in iarba sau leneveste in pat cu orele. Ea este motivul pentru care ne-am mutat la
