Am colindat doua zile Sibiul si nu-mi revin.
Am avut tot timpul senzatia c-am ajuns intr-un burg European foarte atent administrat, pe care, dintr-un motiv greu de inteles de un roman, cineva se ambitioneaza sa-l vada perfect. Sibiul vechi e tot un santier nemtesc, intr-un chip de neimaginat in Bucuresti. N-am intalnit nicaieri cohortele de cersetori, care-i asigura Capitalei cel mai sumbru pitoresc din intreg Estul, nici gastile de tuciurii pantecosi si lubrici, atat de familiare bucurestenilor. Traind intr-un Bucuresti sordid si prea bolnav, ca sa mai spere intr-un viitor sanatos, m-am trezit fara cuvinte in fata normalului. Normalul, la Sibiu, e munca grabita, ordonata, curata, indeaproape supravegheata pe absolut toate santierele in spectacol ale orasului. Munca in spectacol. Nu eram singurul care ma minunam de felul in care se lucra. In Bucuresti, munca la stat inseamna ici si colo niste oameni care ori mananca, ori fumeaza si se odihnesc ca dupa o truda lunga care i-a stors de puteri.
Bucurestiul mi-a creat un reflex vicios: cand ceva imi place, ma intreb unde gresesc. Si incep sa vad negru acolo unde e alb. Obiceiul acesta, de a judeca totul din perspectiva durerilor Capitalei, deformeaza privirea. La Sibiu, descoperi o Romanie serioasa. La fel am gandit si-n urma cu cateva saptamani la Oradea. Mass-media ne aduce de la Oradea numai scandalurile, insa in oras iti dai seama ca e de fapt un transfer abuziv de umoare negativa. Bucurestiul isi adjudeca restul tarii prin felul sau de a fi, dominat de abuzuri de vedere, de dezordine si de hotie. Bucurestiul se vede pretutindeni pe sine. La Sibiu, Bucurestiul a ramas undeva, departe. Sa stea acolo unde e, par sa spuna localnicii. Dupa ceasurile de entuziasm, prilejuite si de prezenta pe santierele Sibiului a supraveghetorilor care ii tineau pe lucratori din scurt, cu ochii pe ceas, m-am intrebat unde gres
