An de an, pe la mijlocul lunii iulie incepe examenul de licenta. in mare parte, o minciuna. Nici macar frumoasa.
Examenul de licenta cuprinde doua parti. O proba scrisa, eliminatorie, urmata de prezentarea „lucrarii de licenta“. Niciodata nu mi-a fost clar de ce dam proba scrisa. Studentilor li se cere materia de baza, din anii 1-2, si un subiect, la alegere, din materiile optionale. La toate aceste discipline, ei au mai dat examene. Pe care le-au promovat, cum-necum, din moment ce au ajuns pina aici. De ce le reluam? Recunoastem cumva ca la primele infatisari i-am trecut pe nemeritate?
Nici pomeneala. in teorie, acum, la final, ar trebui ca ei sa ne arate ca au ajuns la o intelegere superioara a materiei, ca pot privi cumva de sus – subiectele sint mai largi, formulate mai sintetic, nu punctual, ca la examenele de semestru. De fapt, cei mai multi nu ne arata nimic, nici n-ar avea cum. Se chinuie, sarmanii, sa buchiseasca din nou, la fel cum au facut-o in primii ani, aceleasi lucruri. Iar noi stim foarte bine ce ne asteapta, stim cum vor rezolva ei subiectele, doar tot noi i-am admis in facultate si i-am trecut si pina acum. De ce oare ne incapatinam sa ne jucam rolul absurd in fiecare an, sa venim cu noaptea-n cap in ziua examenului ca sa facem subiecte – cit mai telefonate, evident, doar nu vrem sa avem „evenimente neprevazute“ taman la potou –, sa jucam apoi comedia supravegheatului (studentii inghesuiti in putine sali, numai daca nu vor nu vad ce scriu vecinii, asta cind nu au destul „material“, traditional sau electronic), cind acei, putini, supraveghetori care incearca sa pastreze o minima decenta fac o asemenea nota discordanta, incit sint considerati (si de studenti, si de colegi, uneori) timpiti, ori inconstienti. in fond, e un examen care se justifica in sistemele in care nu se fac multe verificari pe parcursul facultatii, ca in Germania,
