Atât Biserica Ortodoxă, cât şi Biserica Catolică practică Taina Spovedaniei. Ceea ce numim acum "consiliere psihologică" a fost practicată de Biserică sute şi sute de ani. Diferenţa este că omul religios vedea Spovedania ca pe o a doua naştere spirituală, pe când în ziua de azi cei care mulţi dincei care recurg la psiholog uită de "legea iubirii", normă a vieţii creştine. Dacă la psiholog mergi doar pentru tine însuţi, la Spovedanie ceri iertarea păcatelor şi cauţi armonia dintre tine, Dumnezeu şi comunitate.
În primele 3-4 secole creştine, oamenii se spovedeau mult mai rar decât azi. Şi asta pentru că Spovedania era văzută ceea ce este de fapt: un al doilea Botez. Schimbarea conştiinţei prin Botez era un act hotărâtor al vieţii, de aceea creştinii se fereau să cadă în păcat, adică să "strice" harul primit la Botez, ceea ce necesita Spovada. Să nu uităm că pe atunci Botezul era aplicat în mare parte adulţilor, botezarea copiilor apărând în paralel, dar fiind un caz particular în primele secole.
După cum scrie Eusebiu din Cezareea în "Istoria Bisericească", şi în "Despre Viaţa Împăratului Constantin", mulţi creştini amânau Botezul până apropape de momentul morţii. Este şi cazul lui Constantin, care s-a botezat abia aproape de sfârşitul vieţii.
Au fost cazuri în care unii creştini făceau spovedanii publice. Totuşi, această practică nu a fost una generalizată. Cel care a comis un păcat se ridica în mijlocul adunării şi-şi recunoştea greşeala, de faţă cu preotul care-i dădea dezlegare. Departe de a fi un motiv de ruşine, acest fapt stârnea admiraţia comunităţii. Pregătirea pentru Spovadă, ca şi canonul de îndeplinit după dezlegarea păcatelor, cereau mult mai mult timp decât Spovedania din ziua de azi.
Ceea ce este caracteristic pentru primii creştini este faptul că, în general, nu ascundeau păcatul şi nu trecea mult timp până ce-l mărturiseau