Acum 65 de ani, România ataca Uniunea Sovietica. Pe 22 iunie 1941 pentru noi incepea al doilea razboi mondial. Cum se stie, România nu era singura - ci parte dintr-o alianta cu Germania lui Hitler. Conducatorul de atunci al armatei si al statului, generalul (apoi maresalul) Ion Antonescu a dat un ordin ce a mers la inima multor români: trecerea Prutului era vazuta ca o razbunare pentru cedarile teritoriale catre URSS pe care România le admisese in iunie si august anul precedent. Inceputa cu avans rapid, campania din Rusia nu a decurs bine. Armata hitlerista era, la inceput, favorita sigura: acea armata - cea mai teribila forta pe care, pâna in acel moment, o cunoscuse istoria! -, care infrânsese Franta si care facea sa tremure Anglia zi si noapte, cum oare s-ar fi putut opri din marsul sau triumfal in fata unei armate sovietice prost echipate si prost conduse de ofiteri numiti politic? Si totusi, marea surpriza s-a produs. Armata germana, „invincibila“ la inceput, urma sa fie spulberata acolo unde, un secol si mai bine inainte, fusese infrânt si marele Napoleon: in stepa rusa, prada iernii si hartuielilor eroicilor soldati sovietici. Nu trebuie sa ne ferim de cuvinte: acesti soldati sovietici, care dupa 1945 aveau sa comunizeze o jumatate de continent, cei care aveau sa faca violuri si furturi de-a lungul drumului (dupa 1943) de la Stalingrad spre Berlin, au luptat ca niste eroi câta vreme si-au aparat tara. Intrata in razboi in aceasta zi de iunie, acum 65 de ani, si armata româna a luptat o vreme pentru vechile granite ale tarii-mama - pâna la Nistru. Dar a trecut si dincolo. A facut bine Antonescu depasind acest perimetru? Raspunsul, singurul legitim: nu putea face altceva. Când esti intr-o alianta, nu te poti opri unde vrei tu, la jumatatea drumului, dupa ce ti-ai vazut sacii in caruta. Problema e alta. Cele doua mari acuze - reale - la adresa lui Antonescu prive