Există încă o imagine deformată asupra istoricului literar, văzut, minimalizator şi caricatural, ca un şoarece de bibliotecă devorând cărţi şi executând fişe de lectură. Cu cât numărul acestora e mai mare, tinzând spre maldărul de informaţii adunate sârguincios, cu atât profilul istoricului pare mai prăfuit, fără aderenţă la realitatea înconjurătoare şi la spiritul viu al literaturii. Erudit la modul inutil şi doct până la plictis: aşa ne apare, multora dintre noi, cercetătorul bibliotecilor şi arhivelor, condamnat parcă la abundenţa detaliilor într-o specializare îngustă şi la o factologie uscată în tomurile pe care le scrie. Nu neg că există destui asemenea cercetători, oneşti (şi folositori într-o cultură), dar lipsiţi tocmai de sarea şi piperul domeniului investigat. Totuşi, portretul adevărat al istoricului literar este altul. Lecturile întinse şi minuţioasa documentare sunt numai primul nivel al muncii sale, pragul de la care viziunea sintetică se înalţă pentru a relaţiona şi compartimenta, încadra şi explica literatura unei epoci. Informaţia brută, nesistematizată, este accesibilă tuturor, şi e nevoie de o anume hărnicie pentru a o accesa. Ceea ce face însă diferenţa este un element pe care ne-am obişnuit să-l recunoaştem numai criticului, nu şi istoricului: creativitatea comentatorului, capacitatea lui de a imagina şi argumenta structuri explicative cât mai coerente. O spune, în stilul său scânteietor, G. Călinescu în Tehnica criticii şi a istoriei literare : "În istorie, şi mai ales în istoria literară, nu există structuri obiective, ci numai categorii, puncte de vedere. Au existat oare Renaşterea, Romantismul? Au fost succesiuni de fapte indiferente, care nu s-au impus ca structuri decât atunci când câteva minţi geniale (...) au început să întrevadă în fapte unele organizări. Aceste formulări nu sunt arbitrare decât fiindcă faptele pe care se bizuie sunt au