Un truc de mare efect, predat tuturor agenţilor secreţi, de la KGB la CIA şi de la Sercuritate la MI5 (îl puteţi găsi în orice carte dedicată subiectului) îl constituie strategia confruntării frontale cu adversarul. Esenţa e cât se poate de simplă, însă necesită nervi tari. Să luăm un exemplu simplist: cineva te acuză că i-ai furat telefonul mobil de pe masă. Pus în faţa afirmaţiei directe, e obligatoriu să găseşti o modalitate de a evita confruntarea frontală. Nu vei spune niciodată că ai furat sau nu, ci începi o dizertaţie despre producţia de "celulare" a planetei, despre cele mai spectaculoase modele, despre ce pregătesc japonezii în domeniu şi alte fleacuri menite să abată atenţia de la subiectul propriu-zis. Apoi, când vigilenţa adversarului e adormită, spui că nu eşti singurul care fură, că, de fapt, există o nobleţe a furtului şi că, în general, prost eşti tu, cel furat, şi nu individul inteligent care te-a deposedat de obiect.

O tactică de acest gen a fost întrebuinţată de Dan Voiculescu în chestiunea dosarului de Securitate. În primă instanţă, el a susţinut sus şi tare că n-a avut vreodată de-a face cu oamenii de la "Ochiul şi Timpanul". Apoi, că singurele sale contribuţii la tezaurul de hârtii al sinistrei instituţii au fost nişte banale documente de serviciu. Mai mult, că la fel ar fi procedat şi Traian Băsescu, pe vremea când era comandant de vas. În fine, într-un acces de furie şi disperare, a afirmat, megalomanic, că toţi angajaţii din vremea statului comunist, adică vreo opt milioane de inşi, au colaborat cu Securitatea. Nu pot vorbi în numele celorlalţi şapte milioane nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă, dar eu unul n-am turnat pe nimeni, niciodată. Şi, în numele acestui fapt, îl calific pe Dan Voiculescu drept un mincinos fără ruşine.

E treaba sa că a făcut carieră sub comunişti, îl priveşte că n-ar