Politician fervent, un spirit doctrinar fără de care unele momente cruciale din ultimul deceniu al sec. XIX şi primele trei decenii din sec. XX nu ar fi avut, probabil, aceleaşi contururi în desenul României moderne, Constantin Stere (1865 - 1936) irupe în literatură aproape septuagenar, bulversînd cu cele opt volume autobiografice judecăţi şi sisteme critice dintre cele mai echilibrate. Destinul dramatic al acestui basarabean născut în ţinutul Sorocii îl determină pe T. Arghezi să dea o definiţie numelui său abstractizat : "D. Stere nu e numai d. Stere; este şi sterismul, adică tragedia intelectualului izolat în propriul lui orizont". Dacă pe frontul politic izbînzile sînt mari şi de răsunet, transformîndu-l pe narodnicul cu şase ani de Siberie la activ în consilier al lui Ionel Brătianu şi apoi în principalul fondator al platformei Partidului Ţărănesc, pe interfaţa acestui sistem de forţe imprevizibil combinatorii încep să apară "petele" unei conştiinţe lipsite de răgazul să aibă dreptate. C. Stere este acuzat de atitudine germanofilă şi orice a făcut ori a spus (publicat) în timpul primului război mondial este tradus prin grila trădării. Pentru a putea înţelege, fie şi într-o mică măsură, paradoxul vieţii sale ieşite din tiparul comun, este de ajuns a aminti că în martie 1918 este decorat de rege cu Ordinul de Mare ofiţer al "Coroanei României", pentru ca, un an mai tîrziu, în mai, să fie arestat şi întemniţat la Văcăreşti, de unde iese fără să fi avut loc vreun proces, dar cu stigmatul, (întru eternitate!), de "trădător". Se estompează pe rînd, jenant, toate demnităţile obţinute odată cu laurii recunoaşterii publice : prefect de Iaşi, rector al Universităţii din capitala moldavă, preşedinte al Sfatului Ţării. În 1922 este suspendat definitiv din învăţămînt şi pierde Catedra de drept constituţional, loc de unde se spune nu că preda, ci predica, impresionîndu-şi st