Vin, viţă şi vie sunt cuvinte moştenite din latină - din vinum, vitea (în latina clasică: vitis), vinea; s-au păstrat aproape în totalitate şi în celelalte limbi romanice, în forme foarte apropiate: vin e în franceză vin, în italiană şi spaniolă vino, în portugheză vinho; viţă e în italiană vite, în spaniolă şi portugheză vid; vie - în italiană, spaniolă, portugheză vigna / vińa / vinha - cu ortografie diferită, dar cu pronunţie asemănătoare, iar în fr. vigne. O asemenea concentrare de cuvinte latineşti din aceeaşi sferă lexicală nu poate să nu apară ca o mărturie a continuităţii culturii vinului în istoria românească. E ceea ce a afirmat Hasdeu, într-un studiu din 1874 - Originile viniculturei la români. Explicând etimologia termenilor viticoli, filologul constata că "porţiunea cea mai esenţială a terminologiei noastre vinicole este tot ce poate fi mai latin". Hasdeu compara terminologia viticolă cu cea agrară, şi, considerând că traiul la munte era perfect compatibil cu cultivarea viei, trăgea concluzii de tip istoric: "Cultura viţei la români e fără asemănare mai veche decît plugăria"; în final, ajungea chiar la o formulare de sinteză, destul de amuzantă prin caracterul ei categoric şi absolut: "românii au fost pururea (...) o naţiune eminamente vinicolă."

Şi must e tot latin (din mustum) şi panromanic. De fapt, dintre termenii fundamentali ai domeniului, unul singur are origine controversată - strugure. Hasdeu şi alţi lingvişti l-au considerat ca provenind din greacă (unde ar fi fost totuşi legat de latină); au mai existat şi alte ipoteze; în ultima vreme, profesorul Gr. Brâncuş a susţinut cu fermitate ideea unei origini traco-dace a cuvântului: această explicaţie se potriveşte cu informaţiile despre cultura viţei de vie în Dacia, în epoca preromană. Strugure apare aşadar în Dicţionarul Academiei (DLR) ca provenind din traco-dacă, deşi DEX-ul a păstr