Cu adevărat un caz în literatura română este Emil Ivănescu. Şi cu adevărat o recuperare se arată a fi volumul acestuia - Artistul şi moartea - editat sub îngrijirea Ralucăi Dună la Editura Institutului Cultural Român, cu sprijinul unor nume cum sunt Matei Călinescu, Mircea Ivănescu sau Alexandru George. Practic, până acum, un autor ca Emil Ivănescu era cu desăvârşire necunoscut cititorului (chiar avizat fiind). În aceste condiţii, iată o întrebare care are toate şansele să nu cadă în gol: cine este, aşadar, Emil Ivănescu ? Sec, biografic: născut în august 1921, coleg de liceu cu Alexandru Vona şi cu Dinu Pillat, urmând intermitent cursurile facultăţii de medicină şi farmacie, tânăr de o încântătoare erudiţie ajutată de o memorie de-a dreptul formidabilă, se sinucide la numai 22 de ani, după ce îşi anunţase decizia cu luni bune înainte. Un detaliu care nu trebuie omis, fie şi numai pentru superba lui stranietate: Emil Ivănescu şi-a amânat gestul pentru a audia un concert al pianistului Walter Gieseking...(Întâmplarea a făcut să recenzez nu demult o carte a lui Vona în care erau amintite câteva dintre aceste coordonate, ceea ce într-un fel m-a prevenit şi m-a făcut extrem de curios în privinţa scrierilor sale. Recunosc, aşteptarea a meritat).

Pentru prima dată adunate între două coperte, textele lui Emil Ivănescu interzic categoric o lectură grăbită, de punere în temă ori de popularizare, la fel cum interzic şi repartizarea didactică pe genuri. Recuperate din manuscrise, din dactilograme sau din reviste de epocă, ele se cuvin citite cu creionul în mână şi cu un carnet pe-aproape. Poate chiar, la limită, retranscrise... Nu e întâmplător, din această perspectivă, faptul că volumul de faţă e o ediţie critică. (O altă formă, popularizantă, de publicare mi s-ar părea cu totul inadecvată). Ce cuprinde cartea ? Două piese (Dialogii psihopatului sau Colocviile sf