Anticariatele ţin, la odihnă, cărţi obosite. De obicei, sfîrşeala asta a lor e unul din neajunsurile vîrstei. Se poate, însă, întîmpla ca un volum să tragă a repaus din chiar anul apariţiei lui. Aşa e Interior, romanul lui Constantin Fântâneru din 1932, de la Cultura Naţională, de găsit în micul magazin de antichităţi literare de pe Academiei.

Despre el, pe care generaţia '80 îl va fi cunoscut, mai mult ca sigur, în reeditarea îngrijită de Ştefan Borbely la Editura Dacia (1981) - a reapărut, proaspăt, la Polirom, prefaţat de Simona Popescu - Mircea Cărtărescu scrie, în Postmodernismul românesc, aşa: "În miezul trandafirului virtual cu atît de multe şi de întrolocate petale se află o divinitate postmodernă." De discutat dacă e postmodernă, şi dacă o fi divinitate sau demon nou, cum crede eroul, Călin Adam, că trebuie să descopere scriitorul. Dar ceva tot se ascunde în roza fanată încă înainte de-a se fi deschis. Un burghiu fin, care-i mănîncă miezul, menajîndu-i coaja. Pare că se ţine, cum s-ar ţine un om care cade din picioare, cînd, în fapt, o imensă greutate de-a trăi trage a-l rupe. Fântâneru nu scrie roman, face un soi de pointillage pe o pînză cu flori. Înţeapă din loc în loc, fixează, doar ca să elibereze o tensiune care oboseşte corzile. Şi ca să ducă firul pe dedesubt, pe cealaltă faţă a prozei.

Sigur că optzeciştii ar protesta, probabil, energic, faţă cu aşa trimitere, dar "viaţa subreală" de care se face vorbire este ecoul, trecut prin multe cămări, al unui vers de Blaga: "cine are în adînc, pe la morţi vreo rădăcină...". Fântâneru practică un animism mai delicat, de pastelist letargic cu neaşteptate, nevoite pusee de vitalitate: "La o parte, la stînga, petuniile gingaşe mă întărîtă. Îmi sug cu roşul lor nervii. Foile sînt prea late. Mă aplec; apropii obrazul, înfăşurîndu-l. Crinii albi, cu polenul răvăşit pe sălbioarele de frunz