Există critici "cuminţi" foarte, cu capul plecat, servindu-se aproape exclusiv de truisme, avînd grija de-a nu contraria, de-a nu "supăra", Doamne fereşte, pe nimeni, de-o modestie onctuoasă (care, fireşte, poate fi o poză). Şi alţii care-şi exhibă orgoliul cu orice prilej, etern nemulţumiţi, nervoşi, gata de luptă, convinşi că totul se cuvine pus la punct conform dispoziţiei lor reformatoare sau doar anxioase. Marin Mincu aparţine, vădit, celei de-a doua categorii. Inadaptarea, postura d-sale belicoasă nu sînt doar produsul unei concepţii, al unui credo, ci şi efectul unui temperament. Mai mult, s-ar zice că acesta îi presează, îi informează conştiinţa, dirijînd-o în direcţia unei funcţionalităţi făţiş personale, reglînd-o pe scara dispoziţiei egolatre. Prezumăm că stăruinţa criticului pe "metodă", pedanteria mai curînd ambiţios principială decît pusă în lucrare pe care o afişează, e o manevră de autodisciplinare, o reflexă tentativă de a-şi calma nervul năbădăios. Marin Mincu dovedeşte o excelentă opinie de sine, comparabil în astă privinţă cu Adrian Marino şi cu Nicolae Breban. Bombîndu-şi pieptul, ţine a ne reaminti mereu meritele proprii: "hărţuitťde multiplele mele implicări în actul literar, m-am trezit, precum Heliade, salahorind din greu pe mai multe şantiere (poezie, roman, traduceri, eseu)" sau: "atenţie! - nu trebuie să se uite că, în ordine cronoligică, de la debutul editorial din 1969, acesta este al XV-lea volum al meu de CRITICE". Sau: "nu s-a scris suficient despre cărţile pe care le-am publicat după ^89 şi nici primirea Premiului Herder nu a fost semnalată aşa cum s-ar fi cuvenit în 1996". "Papă al textualismului românesc", cum l-a denumit cineva, se socoate un urmaş nemijlocit al corifeului Junimii, un întemeietor: "Dincolo de reluarea bătăliei pentru estetic ce fusese tranşată - ca să zic aşa - încă din timpul lui Maiorescu, nu s-a petrecut nimic