Intrebata de un reporter ce sunt extraterestrii, Gloria (pare-mi-se), fata cea mare a Ritei Muresan, a raspuns superb: "Extraterestrii sunt niste fiinte care nu exista".
Cuvintele carliontatei de cativa anisori, potrivite intr-un fel de care numai picii sunt in stare, au definit de fapt copilaria. Caci, uneori, am impresia ca, asemenea extraterestrilor, copilaria e un miracol care nu exista. O fulguratie si atat. O amintire in care nu mai incapem. O explicatie pentru ceea ce n-am ajuns si ne-am dorit sa fim. Sau pentru reusita pe care o vrem impartita cu lumea intreaga. Dar nu din generozitate, ci din mandrie! De cele mai multe ori, copilaria e doar o fotografie, din care ne priveste un prichindel fericit sau imbufnat. Oare cum vor fi stiut oamenii, inainte de inventarea fotografiei, ca au fost si ei copii? Din relatarile apropiatilor, desigur, relatari aproximative si pline de retusuri. Cert este ca oamenii acelor vremuri nu aveau decat prezent si asta ii ferea, banuiesc, de doruri vestejitoare.
Copilaria mea s-a strans in putine fotografii si toate alb-negru. Curios, dar nu zambesc in niciuna. Am o sobrietate de individ matur, posac, deloc usoara, de care n-am scapat pana azi. Intr-una chiar plang. Langa mine se afla barbatul al carui nume il port si cred ca asta e motivul stingherelii mele lacramoase. Si-a rupt din viata-i esuata cat sa pozeze de doua ori si apoi a dezertat. Definitiv. Cand l-am cautat, spre treizeci de ani ai mei, nu mai avea nimic comun cu insul din pozele inceputului meu de destin. Alcoolul il imbatranise si-i subrezise sanatatea. Stateam de vorba cu un strain de la care mi-au ramas un nume ciudat (apropo, una dintre legendele romanilor se numeste "Nazat"!) si doua fotografii parca trucate. S-a stins devreme si singur. Nu-i puteam schimba alegerea si nici n-aveam chef sa-l mint, prefacandu-ma. In fata mortii, oamenii trebuie aju
