Una din experienţele neplăcute pe care le-am trăit cu toţii după 1989 este dezamăgirea de care am avut parte cînd, deschizînd cartea unui politician contemporan, am fost copleşiţi de justificările cu care autorul îşi apăra prestaţia politică. Un şuvoi de argumente menite a-l face pe cititor să înţeleagă că, în ciuda măsurilor bune luate de autor, lucrurile ieşiseră cum nu se poate mai prost. Pandectele acestea autojustificative, avînd rostul unui pro domo sua ostentativ şi agasant, sînt atît de numeroase pe piaţa noastră de carte încît, deschizînd cartea lui Victor Babiuc, m-am aşteptat să întîlnesc acelaşi scenariu: strădania unui fost politician de a-şi convinge cititorii de imaculata sa activitate politică. Surpriza a venit din faptul că, înşelîndu-mi orizontul de aşteptare, cartea de dialoguri dintre Victor Babiuc şi Vasile V. Popa are altă temă şi alte motivaţii. Tema stă în rostul pe care legea îl are în societatea umană, iar motivaţia ei ţine de dorinţa autorului de a le risipi românilor cîteva prejudecăţi.

Ideea cea mai surprinzătoare a cărţii - şi este surprinzătoare pentru că vine împotriva unei prejudecăţi de care suferim astăzi cu toţii - este aceea că, în orice societate umană, rostul justiţiei nu este acela de a face dreptate, ci de a aplica legile. Dreptatea e una, legile sînt cu totul altceva. Cine crede că legile sînt făcute pentru a împărţi dreptatea între oameni va trăi mereu cu convingerea că justiţia e murdară şi că slujitorii ei sînt nişte şnapani irecuperabili. În realitate, dreptatea e un cuvînt al cărui înţeles descinde din mitologia umanităţii şi din simţul moral cu care fiecare om tinde să judece comportamentul semenilor.

Avem în noi un adînc simţ al reciprocităţii în materie de gesturi umane, un simţ graţie căruia, în cazul săvîrşirii unei greşeli sau al înfăptuirii unei fărădelegi, încercăm imediat repararea lor: