Poate că nu există titlu mai potrivit - şi mai provocator - pentru poezia lui Emil Brumaru decît Infernala comedie. Nu-i vorbă, nu e un titlul inventat de noi; cu el, Emil Brumaru însuşi îşi numeşte ultima apariţie editorială, gîndită ca o sinteză a liricii sale pe teme, dacă putem să spunem aşa, erotomane. E vorba, nu mai mult, de 43 de sonete; sonete zice poetul, lăsînd impresia că se înscrie astfel într-o formulă a înstrăinării de sine, cumva parnasiană; notate cu cifre romane, ele ar trebui să dea seamă tocmai de o astfel de situare a eului în lucruri. În fine, nu aici aş căuta deocamdată pretextul notelor mele disparate, ci, pentru a reveni iritant, în titlu.

Aşadar, Infernala comedie1), zice Emil Brumaru, gîndind la comedia veche a lui Dante, supranumită, o ştim prea bine, divină. Trimitere nu tocmai lipsită de temei din moment ce spaţiul comediei e unul paradisiac. Diafanul şi genuinul îi sînt, mai mult decît dovezi, părtaşe. Şi despre genuin şi diafan s-a tot vorbit în legătură cu poezia lui Emi Brumaru, deşi nu cred că în contexte care să depăşească suprafaţa. De aceea, vom reveni. Deocamdată, însă, oximoronic, titlul vorbeşte tocmai despre o altă natură a paradisiacului. La Emil Brumaru, el are atributul şi esenţa infernalului: e deopotrivă coşmaresc şi hipertrofiant. Orice am spune, o atrofiere a senzualităţii face ca paradisiacul şi infernalul să fie una. Cel puţin aşa ar părea lucrurile la o privire care nu e nici ea decît la marginea teritoriului pe care fervoarea imageriei lui Emil Brumaru o instituie. Căci mie mi se pare că această depăşire a contrariilor (într-o sinteză) e mai aproape de Urmuz decît de Dante. Sau, mai exact, se-ntîmplă la Emil Brumaru ca Urmuz să-l înghită pe Dante; textul, adică, să înghită experienţa. Aşa încît, paradisiacul şi infernalul sînt ornamentele decadente şi manieriste ale unei existenţe care se topeşte tocma