A asculta declaratiile agresive prin care Dan Voiculescu incearca sa ne convinga ca nu a colaborat cu Securitatea reprezinta un exercitiu de autoflagelare. Limba sa peltica este biciul cu care constiinta ne loveste obrazul.
Iar zimbetul viclean cu care domnul Felix ne serveste explicatiile contradictorii si bilbiite ar trebui sa ne reaminteasca faptul ca ne-am cam pierdut ambitia de a scormoni dupa adevarurile esentiale, ca ne multumim prea usor cu frinturi de adevar, cu mini-victorii.
Este de necrezut cita pasiune pun unii jurnalisti, analisti, comentatori sau tele-chibiti incercind sa sudeze fracturile logice din discursul lui Voiculescu, sa-i puna intrebari incuietoare si sa-i smulga o confesiune din care sa reiasa clar ca a colaborat cu Securitatea, ca a facut politie politica sau, ce lovitura!, ca ar fi fost chiar ofiter.
Insa si daca ar recunoaste acest lucru, ce importanta ar avea? Carui om normal, martor la un carnagiu, i-ar pasa daca asasinul are sau nu unghiile taiate?
Intrebarile importante, care li se potrivesc perfect si lui Voiculescu si cam intregii noastre „elite” crescute din vlastarele sadite de Ceausescu si pe care nu prea le mai auzim in ultima vreme sint mai degraba: au comis acesti oameni infractiuni? Si-au acumulat averile in mod cinstit? Au incalcat legea in drumul lor spre putere? Da sau nu? Daca da, atunci ei trebuie adusi in fata justitiei si condamnati. Restul este gargara neputintei.
Luam drept mari victorii scoaterea la lumina a citorva turnatorii doar pentru ca nu am fost in stare sa presam suficient de tare pentru a se face dreptate in afacerile cruciale. Esecul investigatiilor privind disparitia banilor regimului Ceausescu este cel mai bun exemplu.
Desi la inceputul anilor ’90 au existat citeva comisii de ancheta si au fost angajati chiar si experti straini pentru
