Confruntarea cu sinele nu este întotdeauna agreabilă. Acolo, în acea întîlnire, măştile cad şi te trezeşti faţă-n faţă cu adevărul. Necosmetizat. Acolo, minciuna nu mai are loc. Fugim, fugim, ne îndepărtăm, inventăm universuri, evadăm în imaginaţie, cine o are, găsim, pentru toate astea, justificări care ne convin. Ideal ar fi ca acest moment să nu fie unul războinic, ci, pur şi simplu, unul paşnic, al dialogului. Să găsim " la capătul unor căutări reale, refugiul armoniei, al faptelor şi gesturilor asumate. De cele mai multe ori, însă, din teamă sau dintr-o comoditate bine instalată, ne îndepărtăm de realitate şi călătorim în ficţiuni. Cei cu şansă, însă, alcătuiesc lumi halucinante care ne dau, celorlalţi, de fapt, nu doar iluzia vieţii, ci şi bucuria trăirii ei. Foarte rar ne gîndim la ce se întîmplă cu creatorii dincolo de creaţie. Cum arată himerele, neliniştile, zbuciumHoria Gârbeaul, nesomnul lor. Cît îi costă toate astea. Îi ţinem prizonieri în şabloane de noi meşteşugite şi nu acceptăm paşii lăturalnici, devierile de la proiecţiile noastre. De ceva vreme, am sărit din spaţiul intransigenţelor. Am început, probabil semn al maturizării, să-i accept pe cei pe care îi iubesc aşa cum sînt. Mă preocupă mult mai tare să caut să-i înţeleg, decît să-i judec, să-i vîr într-un fel de pat al lui Procust.

Acum ceva vreme, într-o iarnă geroasă şi aspră, bîntuind pe străzile Vienei umăr la umăr cu Andrei Şerban, am învăţat să-l înţeleg. Atunci s-a produs revelaţia imaginii lui pentru mine. În limpezimea tăioasă a vîntului de iarnă. Într-o plimbare către sinele fiecăruia, într-o însoţire în care am învăţat că eşecul nu e o ruşine, că rîsul şi plînsul mă locuiesc deopotrivă, că drumul este deschis atîta timp cît nu izgonesc curiozitatea. O iarnă la Viena, o primăvară la Torino sau pe aleile unui templu din Japonia, o vară într-un bazar african de la Avignon sau