Modul cum autoritatile si, dupa exemplul lor, unii factori educationali oficiali au înteles, de Ziua Mediului (5 iunie), sa ne arate ce înseamna, în conceptia lor, educatia ecologica, a fost de natura sa-i socheze pe cunoscatori. Intr-adevar, a considera ca a aduna cioburile de sticla si hartiile uitate la iarba verde, în Padurea Baneasa, reprezinta modelul de actiune pentru a proteja mediul degaja ignoranta, nascuta din confuzia, de sorginte ante-1989, între salubrizare si protectia mediului, gunoieri si ecologi... Sau, în termeni mai actuali, "manelizarea" unei problematici importante. Nimeni nu neaga necesitatea unei minime educatii civice, dar generalizarea ei fortata spre noi domenii, total diferite, nu poate fi decat paguboasa. Intr-adevar, problema educatiei ca factor de aparare a mediului este cu totul alta si deosebit de complexa. Intr-o analiza fatalmente simplista, sporirea pericolelor environmentale are drept principala sursa dezvoltarea necontrolata a tehnicii. Stapanirea acesteia cere un plus de democratie, de dezbatere publica si de solidaritate. Si, pentru ca indivizii sa fie capabili sa faca acest lucru, le trebuie si o educatie adecvata. Iar aceasta nu poate fi o simpla educatie tehnologica ori biologica, ci una pentru tehnologie, pentru mediu, în sensul în care si una, si alta sunt produsul interrelatiilor, într-un camp de raporturi sociale. Educatia are, din aceasta perspectiva, un rol major de jucat, întrucat, fara a se reduce la simpla transmitere de "competente" instrumentale, ea se deschide problemelor legate de tehnologii, mediu si poate promova solidaritatea, adica cele trei educatii esentiale ale perioadei postmoderne, avand ca liant imprimarea unei perspective ecologice asupra tuturor disciplinelor studiate. Ea presupune transmiterea de cunostinte, interiorizarea lor, formarea de convingeri si, în cele din urma, exteriorizarea acestora în