"Sa-mi tii pumnii, tati!", m-a rugat la plecare fiica mea si abia dupa ce a iesit mi-am dat seama ca, la intoarcere, nu va mai fi copilul de pana atunci. "Cum zboara copilaria!", am exclamat inciudat si trist, coplesit de singuratatea cascata brusc, ca o gura stirba de capcaun. Nu demult, scanteia asta de viata fascinanta, care acum traieste emotia testului national de capacitate, facea "ploita" si se incapatana sa planga din senin, oricum fara motiv. Cel putin asa credeam eu, prea prins in treburile mele de parinte preocupat sa nu rateze intalnirea cu propriul destin. (Desi, deseori, uitam ca insusi copiii sunt propriul nostru destin.) Cand a stalcit cuvintele dintai n-am fost in preajma, si nici macar cand s-a incumetat sa se catere pe vrejul fermecat al verticalei. Ma sunau bunicii si-mi spuneau, plini de incantare si solemnitate, despre nazbatiile zburdalnicei lor nepoate. Grabit sa-mi gasesc rostul visat inca din studentie, am devenit un tata mai degraba absent si, zau!, imi este dor de mirosul acela de lapte al inceputului ei de viata. Si de manutele ce-mi mangaiau obrajii in clipele de tandrete neregasita apoi. Intre scancete de durere si cristale diafane de ras s-au scurs anii aceia de inefabila uimire, pe care nici macar amintirea n-o mai pastreaza la fel de proaspata. S-a risipit pe nesimtite si, intr-o primavara zurlie, s-a intamplat ca micuta navalnica si neastamparata sa-si stranga rochitele si papusile si gata! "Vreau sa raman la voi, la Bucuresti!", am auzit-o rasculandu-se asemenea unui om mare. Si ce, puteai sa i te impotrivesti si sa-i incalci dreptul la familie? (Ma uit la ceas. E ora 9:00 si in curand subalternii ministrului Hardau vor desigila plicul cu subiectele la Limba romana. Alerg de la o instanta la alta si nu-mi sta deloc mintea la afacerile judiciare ale clientilor, straini de framantarea mea. Va trece peste tensiunea primului ei examen,