Produsul, ouale si puii de crocodil, inca nu exista, dar poate ca intreprinderea se va privatiza, cine stie... La urma urmei, cite intreprinderi produc ceva concrect? Deocamdata, conteaza initiativa. "Viitorul e in oua", mi-am spus, parasind noua intreprindere. Uneori, cuprins de sentimente obscure carora nu le deslusesc intelesul, o iau razna, cautind ceea ce nu am pierdut, inspre marginile tot mai uzate, mai vechi, mai jerpelite ale orasului. Case fara numar, cite o capra speriata, vintul care suiera in voie si mai ales o tristete lenesa, o abulie melancolica, ce ma indeamna spre acele teritorii insalubre, nerecomandabile unui om cu scaun la cap. Eu, insa, nu cred ca am scaun la cap... (ce expresie absconsa; cum adica, sa-ti anexezi la cap un scaun?) In aceste teritorii, in care cred ca si Primaria se incurca, nefiind pe acolo nimic asezat, nimic ordonat, sint totusi strazi care au fost reale cindva, ramase acum doar virtuale denumiri... strada Caisului, strada Filozofiei, strada... Ceva intre realitate si dincolo de realitate, intre un trecut dubios si un viitor inca mai dubios... Strada Caisului... Ce cais o fi fost acolo cindva, de a ramas nume de strada? Sint totusi citeva resturi de garduri, citeva case vechi... O batrina sta pe o banca strimba, urmarind niste gindaci care urca pe radacina unui copac, un stranepot, probabil, al caisului titular. Trece rar cite o masina rablagita. Un vecin are un Trabant pe care il tot dichiseste zilnic. E liniste; numai cind vin copiii de la o scoala oarecare, strada se umple de strigatele lor. Batrina isi aminteste ca alteori copiii se jucau de-a mitraliera, lovind cu liniile din penar in ostretele gardurilor. Atunci era intr-adevar un cais care inflorea din cind in cind si ea stia o multime de povesti despre acest cais si casele care au disparut, ar putea povesti o multime de intimplari; dar acum totul e inutil, mai ales ami