Intotdeauna am avut
o simpatie sincera fata de lenesul din povestea lui Creanga. Va dati seama, sa fii atit de lenes incit, desi flamind, sa refuzi posmagii pe
simplul motiv ca nu-s “muieti”! Or, reactia satenilor este exemplara pentru modul in care societatea intelege sa se apere de elementele
distructive. Pentru ca parazitul este anarhistul prin excelenta, virusul imunodeficitar al grupului social. Lenea se ia doar prin puterea
exemplului, nu e nevoie de atingere fizica. Pe de alta parte, exista si o ura nemarturisita a omului chinuit de munca zilnica, a burghezului
harnic, cuminte, stilp al familiei si al societatii: el lucreaza pe brinci pentru a ajunge, in final, la aceleasi rezultate. Iar
incorectitudinea trebuie platita scump, cu sapun si streang.
Prin chiar situatia sa, lenesul ironizeaza pe muncitor, iar ironia devine
absoluta atunci cind omul muncii ramine somer. O persoana obisnuita sa traga din greu, boul de la plug carevasazica, odata pusa in situatia
de a pierde vremea isi vede complet distrus sistemul valorilor vitale. Devine nervoasa, stresata, isi plinge de mila, ii innebuneste pe cei
din jurul ei. Lenesul insa ramine impacat cu sine insusi, chiar in situatiile dezastruoase: pus la plug, el pur si simplu refuza sa traga. Ce
conteaza ca poate muri: nu este consecventionalist! Pastrindu-si coloana vertebrala, lenesul e o persoana fundamental morala, principiala.
Prin comparatie, omul muncii devine un impostor.
Diametral opus lui Faust, dusmanul sau de moarte, lenesul ocoleste “fapta” si astfel se
pune rau cu diavolul insusi. Faptura paradisiaca, el nu cunoaste
