De ce a reusit Oschanitzky, si altii, celebri, nu? Pentru ca n-a fost unul singur, ci toti intr-unul. A compus sonate, concerte, cantate, lieduri, un oratoriu, muzica de film - si a cintat (la pian), a compus, a scris aranjamente de jazz. De ar fi cuprins numai cele 16 inregistrari care ilustreaza genuri muzicale diferite, cum sint prelucrarile si inventiunile in maniera lui Bach, in stil bossanova, in stil jazz cameral, in "forma" combinata de freejazz - creatie aleatorica - montaj de secvente sonore concrete, antologia "Memorial Richard Oschanitzky, volumul I" ar fi meritat aprecierea nedramuita a publicului si a muzicienilor pentru talentul, cultura, ingeniozitatea, indrazneala si rafinamentul cu care autorul s-a exprimat in zone artistice inselator-antagoniste. Dar seria inceputa acum se numeste, precis si orgolios, "Maestri romani ai jazzului". Daca momentele pe care le-am comentat in precedentele rubrici "Jazz Interplay" au ramas in timp modele de-a dreptul fascinante, greu de egalat, ultimele trei opus-uri nu rivalizeaza cu gesturile creatoare ale unor compozitori de dictionar, ci le depasesc. Lucrarile la care ma refer reprezinta genul inca necunoscut deplin de multi profesionisti, de altii controversat, destui raminind fericitii prizonieri ai ideii ca muzica academica europeana nu se poate armoniza cu jazzul american decit, cel mult, sub forma unui hibrid. De optzeci si ceva de ani se tot spune ca "Rapsodia nostalgiei" ("Rhapsody in blue") este o lucrare de jazz simfonic. Inceputul cu acea spectaculoasa nota senzual glisata ascendent la clarinet, melodia si ritmul de foxtrot, pendularea intre tonalitatea majora si cea minora, intonatiile de blues, unele atacuri ale sunetelor si expresia, feelingul apropiate de modul de cint al instrumentistilor afro-americani de jazz au convins multa lume, de la prima auditie (1924) pina azi, ca Rapsodia lui George Gershwin