POETUL "IDILELOR" Am ajuns in satul lui Cosbuc intr-o zi ploioasa; nici urma de bucuria senina a verii din poezie.
Satul tacea linistit, ascuns in stropii ce cadeau desi din cer. Nu-i ameninta stabilitatea decat Salauta vijelioasa, care crestea cu centimetri buni la fiecare ora, amenintand sa inunde casele de pe mal. La o poarta, cateva biciclete, semn ca asezarea nu e pustie. Dar chiar de ar fi o zi insorita, ulitele n-ar fi pline. Cativa dintre ultimii tarani si-ar pune coasa in spate si s-ar duce sus, "la deal", unde-si au o bucatica de pamant. Daca ar fi zi de sarbatoare, cateva batrane si-ar cauta prin lazi prafuite o ie si o fusta si s-ar indrepta spre biserica. Tineri ai vedea rar si intr-o zi fierbinte; peste jumatate dintre localnici au plecat in pribegie, spre Apusul bogat. Se intorc la cativa ani o data, pentru a-si darama casele vechi, case inca bune de locuit, si a ridica altele cu etaj, termopane si apa curenta, care sa le intreaca pe cele ale vecinilor. Cand cineva isi ridica o casa, tot satul vine la claca, sa-l ajute. Faramitat de imprastierea locuitorilor prin lume, satul nou pastreaza totusi solidaritatea celui de altadata. La nunti, inmormantari si botezuri se aduna la Caminul Cultural pentru a praznui toti cei 700 de oameni ramasi. La Festivalul "Nunta Zamfirei" mai poti sa participi doar cu imaginatia, uitandu-te intr-un album. "Am infiintat in 2000 «Zamfira». Aveam ansamblu de dansuri, dar pentru ca au plecat toti prin Spania, Germania si Australia, din 2004 n-am mai avut cu cine face festivalul", spune cu regret primarul Nicolae Anghel. Urma poetului totusi e puternica, in trasaturile stranepotilor sai, Maria si George, in leganutul si banca din casa memoriala, in dragostea pentru ogorul lucrat ca-n vremuri de demult, cu plugul tras de cal.
GEORGE COSBUC A FOST ACAR. "De fapt, sunt singurul din familie care ma scriu Gheorghe", sp
