Revenim asupra unui subiect despre care s-a mai scris in revista: manastirea de la Cartisoara. Inaltata in munti, prin ravna extraordinara a unor maici pictorite, biserica - o minune! - nu poate fi ispravita din lipsa de bani. Daca fiecare cititor credincios al revistei ar dona cat sa cumperi o paine, visul maicilor de la Cartisoara s-ar implini.
Era intr-o dimineata de iunie cand maicile de la Cartisoara au coborat de pe schelele inaltate in biserica. Nu mai aveau nici un ban, nici pentru un singur borcan de vopsea. Erau la capatul puterilor. Pictasera noaptea intreaga, a patruzecea noapte la rand, migalind cu ochii inrositi de praf, de nesomn si incordare, fiecare bucatica de zid. In zori, din varful turlei, stareta Siluana le-a dat de stire ca pot sa coboare. Sleite de puteri, au iesit din biserica, una cate una. Paseau in lumina orbitoare a verii saptesprezece maici aproape copile, astupandu-si ochii cu palmele. Nu mai aveau cu ce sa picteze. Nici vopseluri, nici var, nici calti...
***
Din 2001 pana azi, dupa cinci ani de munca necontenita, maicile de la Cartisoara au zugravit doar turla si bolta altarului. Atat. Restul bisericii are peretii albi. Au lucrat cu grija nemaivazuta, "pe ud", cu doua randuri de fresca, dupa invatatura din erminiile sravechilor zugravi bizantini. "Pictura e atat de frumoasa, fiindca e facuta cu jertfa. Termenul nostru de garantie este vesnicia", zice stareta Siluana, stand inaintea altarului, impodobit cu brauri uriase de sfinti si ingeri stralucitori. Apoi tace. O faptura firava, in rasa neagra, tinand capul plecat si framantandu-si mereu palmele, oarecum rusinata, de parca ar mangaia niste matanii nevazute. Din cand in cand, ovalul alb al chipului se ridica spre mine, privindu-ma cu o nesfarsita duiosie, aproape cu suferinta. Abia-si mai aminteste de noptile de iarna geroase, cand maicile stateau pe
