Intr-o pasare mica cat un pumn de copil, sta un suflet atat de mare, incat omului i-ar mai trebui cateva milioane de ani de evolutie ca sa ajunga la inaltimea si bogatia lui.
Intamplarea a facut ca pentru o jumatate de an sa lucrez intr-un birou amplasat la parterul unui bloc de locuinte. Veneam la lucru devreme, plecam acasa pe intuneric. Dupa cateva zile, intrand pe casa scarii, am auzit un zgomot neobisnuit. M-am uitat in sus si am vazut de unde venea. Intr-un colt, sprijinit de teava de gaze, era un cuib de randunele. Ceva mic, negru, cu pete rosii, se misca intr-o deschizatura a cuibului. Am aprins o lanterna si am vazut ciocurile a patru puisori care se tot agitau. Imediat a aparut de afara si unul din parinti, care a zburat pe deasupra mea ca sa ma goneasca - si eu m-am retras imediat, ca sa nu deranjez. Pasarea s-a apropiat de cuib si i-a dat mancarea pe care o adusese unuia dintre puisori. Erau patru cioculete deschise care tipau, dar randunica a hranit doar un pui. Stiam ca ii hraneste pe toti la fel, dar tot ma minunam. Cum reusea sa stie cine era la rand?
De cate ori intram sau ieseam, ma uitam la cuib. Cioculetele puilor erau acolo, gata sa primeasca ceva de mancare. Apoi, intr-o zi am vazut ca cioculetele nu mai erau la postul lor. Puii plecasera in zbor, cu parintii lor. Dar seara veneau tot la cuib. Probabil ca nu prea mai aveau loc inauntru, caci peste cateva zile i-am vazut pregatindu-se sa doarma pe teava de gaz.
Mi-era teama pentru ei. Stiu ca nu toti oamenii sunt iubitori de animale sau pasari, dar nu li s-a intamplat nimic. Si nu peste multe zile, au disparut de tot. Doar randunelele mature au ramas pe loc, pregatindu-se pentru al doilea rand de pui.
A inceput o activitate frenetica de reparare si intarire a cuiburilor. Randunelele veneau la o baltoaca noroioasa si luau in cioc material de constructie. Daduse Dumnezeu
