A fost o săptămână agitată, cu evoluţii spectaculoase şi cu comentarii contradictorii.

Mai întâi, episodul cu subiectele pentru capacitate, preluate cu uşurinţă de un jurnalist care s-a dat drept delegat, fără a fi legitimat. Dacă n-ar fi fost bătălia surdă pentru înlăturarea lui Hărdău de la cârma instituţiei, ar fi fost o întâmplare cu conotaţii anecdotice. A fost transformată într-un veritabil scandal, din perspectiva intereselor divergente ale Alianţei: Tăriceanu s-a mulţumit şi cu capul Palomei Petrescu, o apropiată a preşedintelui Băsescu, menţinând astfel presiunea asupra democraţilor nedispuşi să creeze un precedent prin renunţarea la Hărdău. Asta nu face din Educaţie un sector mai bun sau mai rău decât este. Criza din Învăţământ este prea profundă şi abordarea prea superficială ca să conducă la vreun rezultat palpabil.

Apoi, discursul prezidenţial al lui Băsescu în faţa camerelor reunite.

Nu cred că boicotul premierului şi al miniştrilor liberali reprezintă un element cu influenţe notabile asupra cursului evenimentelor. Ar trebui să ne obişnuim mai bine cu ideea separaţiei puterilor. În mintea noastră preşedintele este încă deasupra tuturor. Este o idee falsă. El nu conduce nici Guvernul, nici Parlamentul. Puterile sale, limitate constituţional, au fost amplificate de o anumită situaţie din Alianţă, care s-a aflat la remorca influenţei electorale a preşedintelui. Interesele tot mai divergente ale liberalilor şi democraţilor au făcut ca falia dintre cele două formaţiuni să crească până la a nu mai putea fi traversată. Criticile prezidenţiale au o semnificaţie circumstanţială, de care premierul poate sau nu să ţină cont. El le poate îmbrăţişa sau respinge. Are această libertate pe care şi-o poate exersa fără a se teme de repercusiuni formale. Pentru toată lumea e limpede că oricât şi-ar dori, Băsescu nu-l poate demite pe Tăriceanu când îi vi