Statiunea Cheia este un refugiu pentru iubitorii muntelui care se tin la distanta de forfota Vaii Praho-vei. Nu departe, la Muntele de sa-re, copiii asediati de trupele transnistrene uita de calvarul trait acasa, la Tighina. Langa sare, chihlimbarul este o alta comoara a curburii Carpatilor. Intre timp, adevarata comoara, Tezaurul de la Pietroasele, a secat. Jurnal de Caravana - Sunt dependent de Cheia * A se-cat tezaurul de la Pietroasele * Copii transnistreni la Muntele de sare * Chihlimbar ieftin ca braga Toata lumea a auzit de Cheia. Iti imaginezi ca este o Sinaia departe de zbuciumul Vaii Prahovei.
Cand am inceput sa merg la Cheia - cu multi ani in urma, pe la varsta primelor drumetii mai aventuroase - , la poalele Muntelui Rosu existau doar cateva camere de inchiriat si vechile hoteluri comunistoide cu ale lor restaurante duhnind a mancare monocroma. Tanti, al carui nume nu mi-l mai amintesc, avea trei camere intr-unul dintre cele doua corpuri de casa, cel dinspre straduta. Ne lasa lemne langa teracota; uneori ne facea focul, alteori ne lasa noua bucuria de a ne incalzi, nu atat la foc, cat la ritualul aprinderii lui. Scotea din noi zapada cu ceai, mult ceai fara E-uri, facut din plante culese cu mana ei.
MUNTELE GRATARULUI. Cheia era, in anii trecuti, un fel de Vama Veche a confluentei Carpatilor Orientali cu cei Meridionali, nu departe de vechea vama ce despartea Regatul de Transilvania. Sus, la 871 de metri altitudine, pe drumul ce leaga Ploiestii de Sacelele Brasovului, sansa de a te trezi cu briza marii in ureche tine strict de imaginatia indragostitilor. Dar diminetile sunt tonice, la fel cum sunt si serile la gura focului, dupa o ascensiune pe Muntele Rosu.
Existau pe vremuri doar cativa aventurosi care porneau la deal fara boi. Acum, cu boii mari la caruta cu volan, lumea (buna) descinde cu gratar, boxe si mingi de plastic, bunic