Săpunariţa creşte în locuri nisipoase, pe marginea râurilor, a drumurilor, pe lânga garduri, putând fi recunoscută uşor datorită florilor albe şi a tulpinii drepte, înalte şi ramificate înspre vârf. În tratamentele naturiste sunt folosiţi doar rizomii cilindrici, care se recoltează din august până în noiembrie. Pentru o bună conservare este necesar ca uscarea să se facă cât mai repede în locuri uscate şi aerisite. Săpunariţa este folosită în medicină ca expectorant, iar în alimentaţie la prepararea halvalei şi a alviţei. Trecând de aceste limite, naturiştii o recomandă ca expectorant, diuretic, colagog, antihelmintic şi cicatrizant. Rădăcina de săpunariţă se utilizează mărunţită, tăiată în bucăţele foarte mici numite ciuin. Conţine saponozide triterpenice denumite global saporu-bină sau acid saporubinic. Prin hidroliza saponinelor se obţine un amestec de sapogenoli dintre care cel mai important se numeşte gipsogenol. Datorită saponozidelor are o acţiune puternic iritantă asupra ţesuturilor, diminuează tensiunea superficială, modifică permeabilitatea membranei celulare şi măreşte secreţiile lichide, biliare, elimină toxinele din organism. Extern, sub formă de decoct, contribuie, prin spălături, la vindecarea plăgilor, eczemelor, furunculelor, având puternic efect cicatrizant. Spre deosebire de alte plante care pot fi folosite timp îndelungat sub formă de ceaiuri sau decocturi, săpunariţa folosită în doze mari şi pe timp îndelungat poate fi periculoasă prin inducerea hemolizei, intoxicaţie care se manifestă prin gastro-enterită şi tulburări cardiace. Practic medicii ne spun că tratamentul cu Săpunariţă este cu două tăişuri fiind o plantă toxică.

Tratamente

Uz intern-se lasă la macerat timp de şapte ore o linguriţă de praf de Săpunariţă în 50 ml apa rece. Se bea fracţionat în decursul unei zile.

Uz extern – se prepară un decoct din trei linguriţe d