Raspunsul Iuliei POPOVICI la scrisoarea publicata in numarul trecut de Katalin THURÓCSY despre teatrul de azi din Romania si Ungaria
Draga Kati,
Nici vorba ca, in multe din cele ce spui, ai dreptate: nici eu nu sint o partizana a suselor dramaturgice scrise dupa chipul, asemanarea si pentru intelegerea maselor largi, amatoare de evenimente culturale precum Vacanta mare (Anamaria, intermediarul nostru ideal, va gasi in mod sigur un echivalent perfect in televiziunea maghiara). Nu la asa ceva ma refeream cind spuneam ca nu-l cred pe acel personaj din piesa lui Liviu care citeaza dintr-un postmodernism citit la toaleta.
Pe de o parte, nu cred din principiu ca un text de teatru avindu-l ca erou pe un Heidegger care vorbeste in citate din propria-i opera ar spune ceva chiar si celui mai inteligent, cult si dornic de experiente liminare spectator de pe fata pamintului. Am citit, odata, pe cind eram intr-un juriu, o piesa (de fapt, o dramatizare) construita integral din citate dintr-o carte extraordinara, Cum am devenit huligan, plus alte extrase din textele de teatru si jurnalul unui scriitor roman interbelic evreu, Mihail Sebastian. Era de-o plictiseala epocala. Toate acele chipuri umane vii, tragice, interesante care populeaza literatura lui Sebastian pur si simplu nu existau in acel produs dramatic. Cind deschideau gura, nu le credeam.
Iar ceea ce-i reprosam acelui personaj al lui Liviu era un viciu similar de verosimilitate: pentru mine, dupa felul in care mi se infatisase dintru inceput, trimiterea la postmodernism nu facea parte din identitatea lui, din modul lui natural de manifestare, era un clin d’oeil al autorului catre public si o luare in raspar a personajului. Iar mie imi plac autorii care-si iubesc creaturile scriptice si se abtin a le judeca.
Scriitorul intelectual al unei generatii (sau al mai multora), pe
