O confuzie teribilă trebuie să fie, în aceste vremuri, în mintea adolescenţilor români! Lipsiţi de reperele unor discuţii serioase despre istoria recentă a României, abandonaţi în faţa televizorului din care curg valuri de vorbe şi imagini amestecate despre Epoca de aur, securişti, apartamente de stat şi locuri de muncă pentru toată lumea, rămîn, probabil, zăpăciţi, privind năuciţi la spectacolul României cotidiene. O ţară în care Felix, Dominic, Mircea şi alţi turnători la Securitate au ajuns ba oameni politici, ba mari oameni de afaceri sau, pur şi simplu, vedete ale mass-mediei. Mă întreb cu teamă, cum spuneam, cum văd ei, cărora decembrie 1989 nu le spune mai mult decît oricare altă dată calendaristică din cărţile de istorie, România de azi? Negreşit, cei mai mulţi trebuie să aibă sentimentul că trăiesc într-o ţară anapoda. Născuţi în zodia pragmatismului şi a lipsei oricărei inhibiţii, privesc, probabil cu nedumerire şi milă, la zbaterile noastre nevolnice. Cum să-i explici unui adolescent de paisprezece-şaisprezece ani de ce n-am reuşit în atîta amar de ani s-o rupem cu trecutul securisto-comunist? Cum să-i spui, în ton credibil, că România politică a anului 2006 nu poate trăi fără fostul activist de partid Ion Iliescu? Ce argumente plauzibile pot fi invocate pentru faptul că şi acum, ca dintotdeauna parcă, ne tîrîm precum rîmele, încercînd să terminăm odată privatizarea fostelor întreprinderi de stat? Cum să te scuzi în faţa unui adolescent din România pentru faptul că n-am reuşit, în şaisprezece ani, să construim autostrăzi şi drumuri sau măcar să astupăm o parte din gropile existente?

Nu există explicaţii. Există sute, mii şi milioane de întîmplări care pot fi evocate şi invocate, există încercări de a găsi o justificare, de la greaua moştenire comunistă pînă la atît de des pomenita mentalitate, dar o explicaţie nu există. De fapt, probabil că ar