Nu degeaba se spune că obişnuinţa e a doua natură. Odată ce m-am obişnuit să ţin cu iepuraşul, ţin cu iepuraşul chiar dacă dobîndeşte dimensiunile unui elefant. De-o bunăoară, indignarea în faţa fariseismului american, în general, şi a administraţiei Bush, în particular, a devenit un loc comun pentru orice intelectual care se respectă, de ambele maluri ale Atlanticului. Iar cînd păreri divergente nu se mai fac auzite, eu, unul, devin suspicios - încep să simt miros de urs. Departe însă de mine gîndul de a susţine că invadarea Irakului ar fi justificată de raţiuni umanitare sau de progresul democraţiei de-a curmezişul planetei. Legenda existenţei armelor de distrugere în masă a fost de la bun început într-atît de transparentă încît numai congresmanii democraţi au putut pretinde mai tîrziu că n-au întrezărit prin ea, din capul locului, zăcămintele strategice de petrol. După cum numai subţirii intelectuali francezi au mai putut crede că refuzul Guvernului lor de a "marşa" la războiul din Irak a fost determinat de o irezistibilă dorinţă de respectare a dreptului internaţional, fără nici o legătură cu afacerile profitabile desfăşurate cu Guvernul lui Saddam Hussein. Parcă e un făcut: de fiecare dată cînd Ana are mere, Xenia are şi ea un pix.

Tragedia de la Haditha, în urma căreia au murit 24 de civili irakieni nevinovaţi, inclusiv femei şi copii, a reaprins, chiar şi în Statele Unite, discuţiile pe marginea fariseismului administraţiei Bush şi a unei posibile retrageri din Irak. Nici măcar uciderea lui Zarqawi n-a izbutit decît o scurtă deturnare a atenţiei publice. Cîteva zile mai tîrziu, majoritatea comentatorilor se întorseseră la aceeaşi marotă. (Faptul că, în afara lui Zarqawi, în bombardamentul casei conspirative au mai murit un civil, două femei şi o fetiţă de doisprezece ani n-a ajutat nici el prea mult recreionarea agendei publice în felul dorit de că