Nu demult, la Studioul "Casandra" al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (îndeobşte cunoscută sub prescurtarea UNATC, dar mie îmi place atît de mult prima parte a titulaturii încît nu mă pot abţine să o reproduc ori de cîte ori mi se iveşte ocazia) a avut loc un "eveniment" botezat, foarte festiv, Gala Absolvenţilor. Sau, mă rog, aşa ceva; oricum, cuvîntul gală figura acolo cu siguranţă, precum şi cuvîntul absolvent. Deşi am primit invitaţie - ba chiar invitaţii, întrucît unui apel telefonic iniţial i-au urmat în scurt un e-mail şi apoi o misivă propriu-zisă, pe hîrtie -, nu am frecventat nici unul dintre cele circa zece spectacole incluse în program, producţii ale claselor de Actorie, Regie teatru, Coregrafie şi Păpuşi. Nu pentru că n-aş fi avut timp.
Chiar a doua zi după sfîrşitul glorios al zilelor sărbătoreşti - cu premierea unora dintre participanţi de către un juriu masiv, alcătuit din personalităţi incontestabile ale teatrului românesc (actori, regizori, critici) -, au început să ajungă la mine ecouri ale evenimentului. Nu am făcut nimic pentru asta: n-am întrebat pe nimeni ce a văzut la "Casandra", n-am conspectat jurnalele, nu am urmărit radioul sau televizorul. M-am aflat pe post de receptor pasiv. Şi iată cam ce am receptat: "E ruşinos!", "E un scandal!", "Dragă, nu mi-aş fi închipuit că e posibil aşa ceva!", "Voi ştiţi ce se petrece în şcoala aia?! De ce nu faceţi nimic?!". La primele exclamaţii am reacţionat minimal: am zîmbit sardonic. La ultima, n-am mai rezistat.
Da, eu, una, ştiu ce se petrece în şcoala aia. Nu pentru că aş avea spioni în interior, nici pentru că sînt mai firoscoasă decît alţii. De circa zece ani încoace, văd spectacolele de absolvenţă ale promoţiilor Universităţii Naţionale de ATC (v-am spus că nu pot să rezist!), îi văd pe actorii şi regizorii, care au terminat în ultimul deceniu această Un
