S-a vorbit destul despre defectul de memorie al Constituţiei Europene constînd în reticenţa ei de a recunoaşte limpede contribuţia (totuşi mai mult decît incontestabilă) a creştinismului sau a iudeo-creştinismului la construcţia "vechii Europe". Dar, se recunoaşte totuşi acolo, cu respect, dreptul comunităţilor religioase de a participa, asemenea altor entităţi non-guvernamentale, la responsabilităţile civice şi la formarea atitudinilor civice.

Mai mult decît atît: încep să apară dialoguri, cu influenţă în opinia publică, între intelectuali partizani decişi ai raţionalismului şi ai secularizării, pe de o parte, şi intelectuali ai Bisericii, pe de altă parte, asupra unui loc cuvenit religiei în modelarea noii mentalităţi europene. Dialogul între filozoful Jürgen Habermas şi pe atunci cardinalul Joseph Ratzinger (la Academia catolică a Bavariei, 19 ianuarie 2004) era salutat de revista Esprit ca o probă de maturitate şi de realism în ce priveşte reflecţia germană, spre deosebire de "vidul francez", unde trenează pledoarii inutile pentru o laicitate intransigentă, dar cam secătuită în valoarea ei cvasi "religioasă". Mai recent Franţa cunoaşte totuşi şi ea asemenea dezbateri. Interpretările lumii, dar mai ales autointerpretarea omului ca cetăţean şi fiinţă etică nu mai sînt considerate ca decurgînd exclusiv din principiile secularismului, înţeles ca religie publică, şi din procesarea, la nivelul imaginarului colectiv, a informaţiilor ştiinţifice.

Ceea ce Jürgen Habermas numeşte "societate post-seculară" este o societate care, în chiar numele democraţiei şi al gîndirii liberale, se vrea liberă de orice totalitarism intelectual, inclusiv de cel al secularizării. Nu monopol al interpretării pentru religie, ca în societăţile premoderne. Nu monopol al interpretării pentru ştiinţă şi secularism, ca în societăţile timpuriu moderne. Ci, spune J. Habermas: "so