- interviu inedit cu Irina NICOLAU -

Irinei Nicolau nu îi plăceau referirile la moarte, ceea ce mă determină să spun, preluîndu-i o expresie care a deturnat destine în cercul prietenilor ei, că pe 3 iulie 2006 se împlinesc patru ani de cînd Irina a plecat să mănînce nori de una singură. Invitaţia pe care o adresa tinerilor dornici să se implice într-un proiect existenţial şi cultural aşa era: vino să mîncăm nori împreună! Îşi alegea cu uşurinţă viitorii colaboratori pentru că Irina poseda o charismă rară printre oamenii de cultură: avea discernămînt. A spus-o într-o emisiune TV şi H.-R. Patapievici, unul dintre cei care au iubit-o cu o iubire intelectuală nedezminţită de uitare. Dan C. Mihăilescu povestea cu ani în urmă că îl întrebase pe Andrei Pleşu cine este Irina Nicolau, iar Andrei Gură de Aur (cum l-a numit Irina într-o istorie a NEC-ului rămasă neterminată) i-ar fi răspuns: "Cum, nu ştii?! Un Dan C. în rochie!". Cu o lună şi ceva înainte ca Irina să plece dintre noi, i-am luat acest interviu rămas, în mare parte, inedit. Un fragment a apărut în publicaţia vîlceană Povestea vorbei.

Ai încercat vreodată să laşi în urmă unul sau mai mulţi ucenici care să-ţi continue munca? Care ar fi calităţile necesare pentru un asemenea rol?

Este foarte greu să formezi ucenici cînd ai îndoieli legate de tot ce ştii şi de tot ceea ce faci. Dacă aş avea ucenici, atunci ar fi nişte ucenici foarte îndoiţi şi, practic, nu ar fi ucenicii mei. Ar fi o întîlnire între nişte oameni care au vocaţia îndoielii şi, mai ales, care au o mare iubire de libertate şi o mare rezervă faţă de perfecţiune. De la Horia Bernea am înţeles că aspiraţia spre perfecţiune este o treabă drăcească. Omului nu îi este dat să o atingă. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să lucrezi de mîntuială şi să nu faci, atît cît poţi tu de îngrijt, ceea ce trebuie să faci.

În relaţia maestru-disci