Unul dintre lucrurile cele mai simpatic-paradoxale la TIFF e ca, vazindu-va si ascultindu-va la conferintele de presa matinale sau pe podium, inaintea proiectiilor de seara, ori la faimoasele petreceri tirzii din noapte, pe tine, Mihai Chirilov, sau pe oricine din staff-ul festivalului, totul pare facut nu numai cu voie buna, dar aproape „de la sine“, „fara probleme“, simplu si expeditiv. Cind e, de fapt, o activitate laborioasa complicata, cu numeroase sectiuni – o intreaga arhitectura, al carei autor esti din capul locului, desi abia la aceasta a 5-a editie ai fost inscaunat director al festivalului, pina acum fiind secund al lui Tudor Giurgiu si autor al preselectiei.
- O institutie bicefala: regizorul si criticul
Aici te corectez. Nu sint numai eu „arhitectul“. E o conceptie bicefala. Cind am inceput acest festival, l-am inceput cu Tudor si fiecare si-a arondat segmentul la care se pricepea cel mai bine, ideea fiind sa le „hibridizam“ pe toate cit mai bine. El a venit cu creiereul organizatoric, cu minutia, cu calculul exact, cu vederea de ansamblu, cu rotitele, cu contactele umane si institutionale, cu diplomatia. Eu am venit cu partea de filme vazute sau aflate si apoi vizionate pentru preselectie, cu conceptia artistica a programului, poate si putin cu lista invitatilor, cu ceva impulsivitate s.a.m.d. Adica am incercat sa ne completam, festivalul nefiind rezultatul unei singure directii sau persoane, fiindca ar fi fost extrem de plictisitor. Noi sintem persoane foarte diferite, dar care ne completam foarte bine, si asta a creat impresia sau iluzia si pina la urma, cred, certitudinea unui tot unitar.
Exista rime si coincidente, nu stiu cit de programatice, intre TIFF si Cannes: am numarat cam 12 sectiuni in ambele festivaluri, cu relativismul contabilizarii unora precum „Cinéma de la plage“ sau „Les Leçons“ „la ei“, recte proiectiile no
