La Turnu Severin, drumurile mele spre şcoală oscilau între trei posbilităţi. Cel mai des îmi căram ghiozdanul pe Strada Mare, plină de magazine şi trafic, cu lume ce alerga la serviciu. Uneori mergeam împreună cu Mami, pînă cînd ea trebuia s-o facă la stînga către instituţia ei. La despărţire îmi cumpăra un corn cu unt proaspăt, gustul i-l mai păstrez şi acum în gură.
Alteori preferam sudul oraşului proiectat de Kiseleff, bulevardul cu vile de-a lungul Dunării. În unele mai locuiau foştii proprietari. Aveau cîini nervoşi şi garduri elaborate. Treceam şi pe lîngă clădirile Liceului "Traian", Tribunalului şi Spitalului. Pe aici circulau doar Salvări. Un şofer era refugiatul argentinian Carlos, care făcea mereu driblinguri în parcare cu un ghemotoc de hîrtie. Asta secret la sud-americanos! zicea el. În drum spre casă, mă pierdeam cu băieţii "pe la ruine" sau prin parcul spitalului. Vînam bondari sau ne fugăream printre ziduri antice, pe care le deterioram indiferenţi. Al treilea traseu era pe o străduţă modestă, între celelalte două. Aici erau doar case mici, cu curţi ţărăneşti, cu porumb şi dovleci. Îi vedeam pe vîrstnicii proprietari robotind în haine prăpădite. Aici locuiau şi colegi de-ai mei, îi strigam la joacă, dar nu-mi amintesc să-i fi vizitat. Strada ieşea în parc, la statuia lui Traian, lîngă Palatul Poştei.
Aici au fost ai mei cei mai fericiţi. Şi eu. Mă simţeam important, premiant, citeam mult, am jucat teatru (în rolul băieţelului cel leneş, costumat într-o pijama cu maimuţe), făceam ture cu bicicleta, mă băteam cu băieţii din gaşca lui Soare, beam apă de la furtunul din piaţă, făceam experienţe în camera mea (cu boabe de fasole încolţite şi plante lăsate să crească fără lumină, dar şi cu muşte cărora le secţionam aripile). Iarna mă dădeam cu sania în parcul de la Dunăre, spre şantierul naval, sau făceam o dîră lungă pe gheaţă în faţa blo
