Revigorarea stîngii de nuanţă comunistă în America de Sud apare est-europeanului ca un fenomen cel puţin curios. Pentru noi, falimentul comunismului şi, mai general, al ideilor socialiste este de domeniul evidenţei, iar caracterul genocidar al regimurilor politice comuniste este, la fel, dincolo de orice dubiu. Doar dl Băsescu, se pare, mai are dubii, dar competenta comisie îl va lămuri, nu am nici o îndoială. Deşi ştim bine că experienţele sînt, în cele din urmă, atît de intime încît nici măcar nu se pot povesti, dar asuma de alţii, noi, cei care purtăm încă rănile deschise ale terorii roşii, sîntem uimiţi să aflăm că mase de milioane de oameni votează liber comunismul. Noi ştim limpede că nu există nici un caz, unul singur măcar, în care sistemul economic socialist să fi adus prosperitate. Naţionalizarea nu este niciodată o soluţie pentru rezolvarea problemei sărăciei şi pentru noi, cei păţiţi, este absolut previzibil, de pildă, că nimic nu se va schimba în nivelul de trai al bolivienilor, ca urmare a naţionalizărilor în forţă dispuse de Evo Morales. Cum zicea cineva, o fi capitalismul împărţirea incorectă a bogăţiei, dar comunismul este împărţirea echitabilă a mizeriei. Atunci, e incredibil să vezi cum mase de oameni săraci speră totuşi să fie scoase din pauperitate de guverne comunizante. Mesajul principal, care duce la victorie stînga sud-americană, este cel egalitar-naţionalist. Mă întreb dacă masele de bolivieni sau de venezueleni chiar cred că politicile preşedinţilor lor le pot aduce prosperitate. Sau este, de fapt, o resemnare agresivă în faţa sărăciei, o logică de tipul "dacă noi sîntem condamnaţi la sărăcie, atunci să sărăcească şi bogaţii". America de Sud este, după toate datele, continentul cu cea mai largă prăpastie între săraci şi bogaţi. Un fel de Rusie amazoniană. Adică un teritoriu în care psihologia bate, adesea, ideologia.

America de