Cuvintele sînt deseori nedrepte. Legea inefabilă şi infailibilă a uzului lingvistic nu iartă. Edificiul sensurilor se clădeşte după cum îi dictează contextul socio-cultural şi recurenţele. Cazul familiei lexicale a cuvîntului ţigan e paradigmatic. Un cuvînt desemnînd la origine reprezentantul unei etnii cu naturala ei specificitate biologică şi culturală devine treptat, prin uz, expresia metaforică a unui ansamblu de metehne comportamentale, în contexte care favorizează astfel de identificări. Atunci cînd mamele (pe bună dreptate incorecte politic!) le spun copiilor "vorbeşti / eşti murdar ca un ţigan", "numai ţiganii fac cutare", "te dau la ţigani, dacă nu eşti cuminte", ca şi atunci cînd noi toţi folosim cuvinte din această familie cel mai adesea în sens peiorativ, ignorăm pur şi simplu sensul de bază provenit din derivarea naturală.

Deschizînd DEX-ul constatăm, în primul rînd, cît e de amplă ramificaţia lexicală a lui ţigan - incluzînd peste 10 cuvinte. Remarcăm apoi că majoritatea au, pe lîngă sensul propriu, cel puţin unul figurat, conotat negativ, care e şi cel mai frecvent utilizat în vorbire. Cîţi dintre noi îşi mai pun problema, de pildă, că sensul de bază al lui ţigănie este "totalitatea ţiganilor care trăiesc într-un loc; cartier într-o localitate unde trăiesc aceştia". E limpede că, de cele mai multe ori, folosim termenul în sensurile figurate pe care DEX-ul le delimitează clar: "faptă, manieră condamnabilă" sau: "gălăgie, hărmălaie, scandal". Acelaşi lucru şi în cazul lui ţigănos care, la propriu, înseamnă: "negricios, oacheş", iar la figurat: "care are maniere urîte, care se tocmeşte mult, calic, zgîrcit". Ca să nu mai pomenim de însuşi ţigan, unde sensul al 3-lea nu întîrzie să fie: "epitet dat unei persoane cu apucături rele", sau de verbul a se ţigăni, care are doar înţeles negativ.

E suficient ca, din curiozitate, să aruncăm o priv