TVR lustruieşte una dintre oglinzile cele mai crude (şi inutile) ale psihologiei naţionale. Copiat de la BBC, spectacolul-sondaj Mari români vrea să afle care sînt, în opinia vulgului, acei compatrioţi "alături de care nici ţie nu ţi-e ruşine că eşti român". Complexată abordare! Noroc că e şi vagă. Pe mine, unul, mă indispune premisa implicită că ruşinea e regula, că ar fi adică în firea lucrurilor să te visezi chinez, american sau leton.

Dar ce fel de oameni-excepţie căutăm? Abstracţie făcînd de modelele organizatorilor, nu există un orizont definit de aşteptare. Poate e mai bine aşa, dar totuşi ce înţelegem prin "mari români"? Indivizi care au făcut lucruri mari în sensul românismului - care au contribuit la coeziunea naţională, care au făcut uniri, dicţionare sau reforme agrare? Ori îi premiem pe cei confirmaţi deja de lumea mare şi care mai sînt şi români? Aşadar, Brătianu sau Palade? Îi selecţionăm cu grijă dintre "marii lumii" pe cei ce se trag din spaţiul mioritic sau îi alegem după grila de utilitate naţională? Brassai sau Eugeniu Carada?

Treaba nu e simplă. "Pericolul" vine şi de-acolo că măreţia invocată se-nglodează în frivolul concept al notorietăţii. Primele propuneri (www.mariromani.ro ) demonstrează cît de mare e obsesia celebrităţii. Prezenţa unor Gheorghe Hagi, Johnny Weissmüller sau Dracula e grăitoare. Iluzia e, desigur, că mari români sînt doar cei care au dus numele României pînă în pampas. Dar eu nu cred că Regele Carol I este reţinut cu apăsare de conştiinţa publică mondială (sau măcar europeană), nici ca neamţ, nici ca român. Eminescu e la fel de cunoscut în lume pe cît este la noi polonezul Mickiewicz. Adică nu prea. Şi totuşi...

Las' la o parte că poncifele, clişeele, prefabricatele, aruncă o mantie de ceaţă peste toţi nominalizabilii, trecuţi sau prezenţi. Cioran "a mînuit ca nimeni altul limba franceză". Şi ce dacă