Oricît de mult ai încerca să îl umanizezi, să ţi-l proiectezi în minte printr-o retină care deformează frumos lumea, să îi cauţi slăbiciunile, nu vei reuşi niciodată să descoperi o nouă viziune, un nou unghi pe care să nu-l fi descoperit alţii. Oraşul ăsta ţi se aşterne la picioare ca un animal cuminte cenuşiu, ros pe la coate de la atîta alergătură în căutarea hranei şi care, în acelaşi timp, te pîndeşte la colţuri ca să muşte din carnea ta fragedă şi să se înfrupte din energia şi voluptatea ce-ţi curg prin vene. Oasele-i vechi şi putrede, cu tăieturi fine în figura împietrită şi broderii încrustate în fruntea coloanelor, se clatină speriate în faţa aluminiului rece şi al termopanului albastru, care-ţi sugrumă gîtul şi-ţi usucă buzele .

Bucureştiul e o bucată de pămînt unde zi de zi un maestru invizibil pune în scenă piese tragicomice în faţa unui auditoriu ai cărui membri, rînd pe rînd, ca într-o loterie ieftină, îşi pierd şi îşi cîştigă rolul de actor sau pe cel de spectator.

Nimic nu-i poate egala Bucureştiului mişcarea, tupeul şi îndrăzneala printre străzile înguste şi bulevardele nu îndeajuns de largi. Viaţa se scurge aici cu o supleţe de balerină şi în acelaşi timp greoaie, stingheră, asemeni unei bătrîne dezamăgite că nu mai dibuie gaura acului, deşi de doi ani nu reuşeşte să mănînce singură.

Bucureştiul nu suferă însă de nimic sau cel puţin nu lasă să se vadă asta. Nu a căzut răpus niciodată pe asfaltul moale al trotuarelor din Piaţa Unirii, şi nici nu şi-a mîngîiat violent figura de macadamul ce duce înspre Arcul de Triumf. A stat mereu ţeapăn în faţa cozilor interminabile la farmacie, cu nervii întinşi la maximum şi cu pumnii colţuroşi, te-a înjurat şi apoi a ridicat geamul la maşină, ţi-a ghicit confuzia şi a dorit să profite de naivitatea ta.

Bucureştiul nu-şi face griji de sănătate pentru că şi-a educat oamenii la sînge şi