M-am nascut in 1960. Nu am experienta razboiului, nici a pogromurilor. Nu am apucat vremuri de prigoana, nu mi-am pierdut slujba pentru ca sint evreu. Atunci, de unde sentimentul asta de insecuritate? De ce, ca si mamei, orice melodie germana mai ritmata imi evoca o parada militara? De ce, prima oara cind am vizitat Germania (de Est), in 1982, impresionat de tot ce vedeam si uluit de amabilitatea oamenilor, nu ma puteam opri sa-mi imaginez ca tatal celui cu care beam halba dupa halba pazise evrei la Auschwitz? De ce mi-a ramas sapata-n minte vorba tatei: „daca nu ne bat, nu plec“? De ce ma trec fiori cind vad portretul lui Codreanu pe zidurile Universitatii?

N-am trait decit banalele jidaniri – dar, e drept, pe astea le stiu de mic. Cu un instinct fara gres, copiii simteau ca durea mai tare sa ma faca „jidan imputit“ decit „grasan“ sau orice altceva, la fel de motivat.

Si-atunci, de ce imi fac atit de rau discutiile despre comunism egal fascism? De ce ma simt tot timpul stinjenit si parca pus sub acuzare cind prieteni, de a caror buna credinta nici nu-mi trece prin minte sa ma indoiesc, imi vorbesc despre persistenta ideilor de stinga prin opozitie cu condamnarea fara echivoc a Holocaustului? De ce ma sperie idealizarea generatiei treizeci, reluarea de catre tineri intelectuali toba de carte a temei organicitatii si a mintuirii neamului prin credinta?

Complexe de evreu tarat. Chiar asa. Sintem, cu totii, purtatorii unei frici, a unei nesigurante alimentate, intretinute, daca nu de povestile traite, atunci de cele citite, spuse si rasspuse – si a povesti, a citi, a asculta, nu e a (re)trai? Povestea lui Isac Chiva, o stiam si eu, doar ca pivnita mamei nu fusese la Iasi, ci la Galati, iar tata, nu din liceul din Iasi fusese dat afara, ci din cel din Botosani.

Înjuratura aceea rea, despre care scrie Albert Cohen in Carnete, inju