* Whisky (Uruguay, 2004), de Juan Pablo Rebella şi Pablo Stoll.

Cît de deprimantă trebuie să ajungă o viaţă, ca să ajungă comică? Cam ca viaţa lui Jacobo (Andrés Pazos). Jacobo e înalt, dar ghebos, cu părul şi barba sure, cu pleoapele căzute, cu toată fiinţa căzută. Dacă vreţi, vă puteţi gîndi la el ca la vărul uruguayan sărac al Don Juan-ului îmbătrînit interpretat de Bill Murray în Flori frînte, dar depresia lui e mai pură, fără umbra aceea de poză care cădea peste depresia americanului şi, bineînţeles, fără compensaţia unei memorii erotice în care să figureze Sharon Stone şi Jessica Lange. Viaţa lui Jacobo e atît de deprimantă încît pînă şi prăjitura pe care o mănîncă la un moment dat pare pleoştită. Pînă şi utilajele din fabrica lui de ciorapi (cele mai proeminente şi mai expresive sînt nişte mulaje de metal) par demoralizate. Pînă şi rigla lui arată ca o riglă care şi-a ratat viaţa. Ştiu, cum poate o riglă să arate ca şi cum şi-ar fi ratat viaţa? Ei bine, uitaţi-vă la a lui şi o să vă vină să-i plîngeţi de milă - deşi mai repede o să vă vină să rîdeţi la gîndul că poate fi atît de expresivă în durerea ei de obiect bătut de Dumnezeu. Cum faci obiectele să joace atît de bine? Cum prinzi pe peliculă comedia paraginii şi a dezolării? E o chestiune de ritm (desigur), de cadre lungi şi fixe, de feţe impasibile şi dialoguri răzleţe, de scorojeli şi petice bine distribuite, de fîsuri, chixuri şi fleoşcuri (ultimele şi penultimele suspine ale obiectelor hărţuite) bine orchestrate, de combinaţii atît de perfect-deprimante încît potriveala lor te face să rîzi. Să luăm imaginea lui Jacobo stînd în sala de aşteptare a unui aeroport: de ce e o imagine atît de magnifică - absurd de magnifică - a dezolării? În primul rînd există neonul care filează undeva în spatele lui. Mai e şi ceva (mult mai subtil) legat de scaunul pe care stă. În fine, mai sînt şi bănuielile no