Cînd am intrat în 1994 la Facultatea de Istorie din Bucureşti, am văzut că printre colegii mei se aflau şi doi băieţi cu tenul măsliniu. I-am surprins de cîteva ori vorbind între ei ţigăneşte. În primii ani de facultate nu făceau nici un secret din originea lor etnică. I-am revăzut la cîţiva ani după terminarea facultăţii. Unul dintre ei era profesor la un liceu dintr-un oraş de pe Dunăre, iar cel de-al doilea lucra la o firmă de publicitate în Bucureşti. "Se realizaseră", erau căsătoriţi cu românce. Nici unul nu mai recunoştea că este ţigan, mă priveau cu oarecare jenă, ştiind că eu ştiu.

Confuzia etnie - pătură socială

Mi-am dat seama cam ce se petrecuse în sufletul lor. Îşi considerau propria etnie mai mult o pătură socială ultrasăracă, incultă, posesoare a unui procent ridicat de infracţionalitate, decît o entitate cultural-lingvistică. Ajunseseră intelectuali şi nu voiau să fie consideraţi o parte din pasta formată din pungaşi, vrăjitoare şi manelioţi. De-a lungul vremii am mai văzut multe asemenea cazuri. Am întîlnit ţigani care, odată ajunşi ingineri, contabili, scriitori sau jurnalişti, au ieşit din etnie. Onorabilitatea pe care o dau studiile şi o meserie bună, i-a făcut să nu se mai identifice cu imaginea pe care o au ţiganii în ochii majoritarilor. Am avut chiar o fostă iubită căreia îi cunoşteam părinţii (maică-sa avea fustă creaţă) care, după ce şi-a deschis o firmă de construcţii (este inginer), a început să clameze o pretinsă origine grecească, pentru a-şi justifica tenul închis.

Ţiganii de profesie

În extrema cealaltă se situează o altă specie de intelectuali care şi-au făcut o meserie din propria etnicitate. Pe aceştia i-am cunoscut mai bine în perioada în care am lucrat la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi după ce Mircea Dinescu m-a tocmit să mă ocup de publicaţia Rom bogat, rom sărac, pe care o va e