Despre circumstantele adeziunii spontane la partidul comunist a unor intelectuali evrei, victime ale antisemitismului interbelic
Emil DORIAN
Cartile au ramas nescrise.
Jurnal 1945-1948
Cuvint inainte de Margareta Dorian
Prefata de Valentin Protopopescu
Editura Compania, Bucuresti, 2006, 440 p.
Editura Compania a publicat de curind o carte care, in mod normal, ar fi meritat o alta primire: Jurnalul scriitorului Emil Dorian (Lustig, 1891-1956) din perioada imediat postbelica, anterioara sovietizarii totale a Romaniei. Cu exceptia a una-doua semnalari entuziaste in presa cotidiana, critica a tacut pina acum. Iar tacerea ei este, ma tem, psihanalizabila. Pentru ca volumul ne pune, fara menajamente, in fata unui fapt socialsi istoric pe care multi dintre compatriotii nostri nu sint inca dispusi sa si-l asume lucid si (auto)critic: circumstantele adeziunii spontane la partidul comunist a unor intelectuali evrei, victime ale antisemitismului interbelic, ale terorii legionare si ale masacrelor antonesciene: resentimente, spaime, sperante, iluzii, dezamagiri.
E de presupus ca, pentru cititorii cu sensibilitati nationaliste, aceste pagini vor reactiva vechi si rezistente stereotipuri antisemite de genul: „evreii au adus comunismul si, nerecunoscatori, s-au razbunat pe intreaga clasa politica autohtona“. Este insa o ocazie – unica pina acum – de a recupera diaristic o dimensiune indelung ocultata a istoriei noastre recente.
Nu pot sa nu reamintesc aici un truism istoriografic: dominanta rurala, traditionalista si patriarhala a etnicilor romani a facut ca o mare parte a electoratului sa basculeze, in anii ’30, spre extrema dreapta, sub imperiul spaimei fata de pericolul bolsevic al dezmembrarii nationale si al resentimentelor fata de coruptia politicianismului burghez, ambele resimtite ca „alogene“ si „i
