În onomastica firmelor sînt desigur diferenţe considerabile în funcţie de profil: o întreprindere industrială poate avea un nume greu pronunţabil (CICPAC-ICSITMUA), în vreme ce una orientată spre public şi consum, de pildă un restaurant, nu-şi va permite o asemenea opţiune. Posibilităţile denominative sînt, în mare, limitate, conducînd la cîteva rezultate previzibile: o siglă formată din iniţiale care se pronunţă literă de literă (IUGTC) sau sînt citite ca şi cum ar forma un cuvînt obişnuit (IRMA); un compus prin abreviere, alcătuit din fragmente de cuvinte; un cuvînt inventat în totalitate, cît mai sonor şi uşor de fixat în memorie; un nume comun - metaforic sau metonimic - şi chiar un nume propriu. În ultimul caz, diferenţa esenţială este între numele "informativ" şi cel "ornamental-simbolic": toponimele pot indica, de obicei în combinaţie cu alte elemente, localizarea firmei (SC Borsec SA, Avicola Bucureşti) sau funcţionează în plan pur simbolic (Carpaţi, Dunărea); numele de persoană indică, în mod tipic, proprietarul (Malaxa), dar pot fi şi nume evocative (Ana). Tradiţiile culturale locale şi practica internaţională dintr-un anumit moment determină preferinţa pentru unele dintre aceste procedee (care, evident, se pot şi combina între ele, producînd denumiri cu structură complexă).

În deceniile comuniste, onomastica oficială folosea mai ales procedeul siglelor (IMGB) şi al numelor comune metaforice (Zarea) şi metonimice (Igiena, Ciufulici, Unirea, Tractorul, Rulmentul), în destul de mare măsură şi pe cel al compunerii prin abreviere (Tarom, Romarta) şi al toponimului sau antroponimului simbolic (Dacia, Ileana); desigur, naţionalizarea anulase posibilitatea de a dispune de un nume al proprietarului (Zamfirescu sau Ionescu şi Fiii). Ultimul deceniu comunist, de dominare absolută a limbii de lemn, s-a manifestat simbolic şi printr-o comică extindere a sig