Subintitulîndu-şi jurnalul cu (aproape) un titlu al lui Bernanos, însemnările unui preot de ţară, părintele Ioan Pintea, cu parohia în comuna Chintelnic din judeţul Bistriţa-Năsăud, îşi dezvăluie o dublă fervoare. Mai întîi e cea de servitor al Domnului, care ţine a-şi specifica astfel opţiunea, la unison cu cea a preotului din Ambricourt: "Eu nu-l reprezint pe Dumnezeul filosofilor, eu sînt slujitorul lui Iisus Hristos". E vorba aci de preacunoscuta teză pascaliană, pe care Ioan Pintea şi-a însuşit-o spontan, în atmosfera casei părinteşti. Credincioşi singuratici, părinţii săi i-au lăsat moştenire o credinţă vie, a inimii, o credinţă străbună refractară la speculaţiile relativizante. "De la ei am învăţat să nu mă revolt niciodată împotriva lui Dumnezeu, ci mai degrabă, să-l cunosc cît mai simplu şi cît mai ţărăneşte pe Dumnezeu. E o învăţătură bună, cred. Sîntem în timpul Ťultimei sărăciiť, cum ar spune poetul Mihai Ursachi, şi în timpul acesta complicăm la modul flagrant teologia. Maimuţărim foarte mult. Cînd, potrivit Scripturii şi Sfinţilor Părinţi, ar trebui să regăsim simplitatea şi gesturile primare ale credinţei: Calea, Adevărul şi Viaţa. Adică pe Hristos cel Viu, cel înviat". Familia, mediul natal i-au imprimat tînărului credincios nuanţa unui creştinism rural, "practic", în devălmăşie cu ocupaţiile agrare şi cu fenomenologia naturii. Nu întîmplător l-a "fascinat" Gustave Thibon, "ţăranul filosof" al Franţei catolice, "care şi-a petrecut aproape toată viaţa la ţară cultivînd vie şi crescînd iepuri precum Petre Stoica la Bulbucata, dar premiat de două ori de către Academia Franceză". Dorindu-şi din copilărie a deveni preot, Ioan Pintea mărturiseşte a fi întîmpinat diverse "încercări" pe care le-a biruit doar parţial, ajutat fiind de cîteva "întîlniri esenţiale", precum cele cu episcopul Justinian al Maramureşului care l-a hirotonit diacon, cu Ioan Alexandru c