1 ianuarie 1968. Ştiu că mă repet, dar trebuie, pentru istoria literară...

La miezul nopţii, puţin după 12, intrând în anul cel nou, mă pomenesc cu un telefon de la Radu Tudoran. Şi nici măcar nu eram prieteni... Ne ştiam din scris, - eu admirându-i proza, bărbată. }in minte că îl tachinam mereu pe chestia basarabencei, Ludmila, parcă, din Un port la răsărit. Când cei doi amanţi, locotenentul şi ea, stau în pat, dimineaţa, după o noapte năpraznică de amor, şi când fata, somnoroasă încă şi ciufulită, mormăie, printre căscături, replica celebră: "Dar noi doi nici n-am făcut cănăştinţă..." De zeci şi zeci de ori repetată de mine...

Tudoran râde, timid; ca şi cum nu el ar fi autorul; şi lasă capul în jos, vinovat... Că a făcut revelionul singur; că s-a gândit la mine, nu ştia nici el cum şi de ce; şi că de aia mi-a şi telefonat; că, de fapt, era primul telefon pe care îl dădea în anul acela; că el, prima zi din an, şi-o petrece totdeauna singur, lucrând...

Îl invidiam pentru disciplina lui, în scris. Mai cu seamă acum că mă anunţase telefonic că se şi apucase de un nou roman...

Leneşul din mine se înviorase subit.

Am ieşit în balcon şi am tras adânc în piept aerul primei nopţi.

1968 mirosea bine. De câteva luni, mă gândeam la Anabasis. Opera, aventura grecului filosof, general, strateg şi istoric, Xenofon, prieten cu Socrate. Cartea lui, scrisă în Secolul de Aur, al patrulea, dinainte de Cristos. Despre marşul, despre retragerea ordonată a celor zece mii de greci, din Asia mică, plus bătălia dintre autohtoni, Cirus contra Artaxerxes. Faimoasa expediţie în interior.

Ar fi fost un bun început pentru o carte... Bineînţeles, eu, nefiind un epic (cum era Tudoran), aş fi optat pentru o expediţie, orişicât, subiectivă.

Stimulat de telefonul primit din partea unui asem