Intr-o carte celebra, Viata cotidiana ca spectacol, sociologul Erving Goffman sustine ca, in interactiunile sociale, fiecare individ isi asuma diverse roluri, pe care se straduieste sa le joace cum poate mai bine. Teza lui Goffman este ca "noi toti jucam teatru", iar daca am constientiza acest lucru, am face-o, probabil, mai eficient, reusind sa ne exprimam, sa convingem, sa impresionam. Lumea e o scena - de fapt, mai multe -, iar, pe aceste scene, suntem chemati sa ne jucam rolurile.

Rareori suntem distribuiti, insa, dupa propria dorinta. Putini sunt protagonisti, cei mai multi duc, cum se zice in teatru, tava. Oricum, cu totii dorim sa fim aplaudati.

Dintre numeroasele exemple cu care Erving Goffman isi ilustreaza teoria lipseste rolul de seducator, desi acesta este atat de frecvent.

Particularitatea lui consta in faptul ca cel care-l joaca isi asuma si regia, scenografia si chiar productia, respectiv cheltuielile implicate de spectacol. Sa ne punem in locul unui barbat care a cunoscut, intr-o imprejurare oarecare, o femeie interesanta si a obtinut de la ea numarul de telefon sau adresa de e-mail, astfel incat ii poate propune o intalnire.

Va alege, in primul rand, scena - locatia, cum se spune acum. Este imprudent sa o invite direct la restaurant sau la club, deoarece s-ar putea gasi in pana de subiecte de conversatie. Daca e un adolescent, poate sugera vizionarea unui film (neaparat la mall), urmata de o oprire la un fast food. La peste 20 de ani, vremea lui "Te fac un film?" a trecut; acestora le ramane teatrul, eventual sala de concert, si restaurantul "cu fite".

Concertul e de evitat deoarece muzica nu-i o arta democratica, precum teatrul. Trebuie ales spectacolul la care se gasesc greu locuri, totusi nu unul excesiv de popular. Intre Tache, Ianke si Cadir de Victor Ion Popa si Egoistul de Jean Anouilh este de preferat ultimul